O poveste de tată nou-nouț
Într-o familie cu trei copii, am împărțit mereu dragostea mamei. Apoi a venit el, un nou om care nu dorea să împartă iubirea, ci să o multiplice pentru fiecare dintre noi.
Stătea sprijinit de gardul curții, lângă cotețul găinilor, gândindu-se probabil că, în ciuda vârstei sale, are nevoie de susținere pentru a face față provocărilor. An de an, munca depusă era afectată de alunecările de teren, dar el continua să lupte.
Detaliile contau pentru el; era un om meticulos, dedicat muncii bine făcute, care trezea pasiunea pentru viață în cei din jur. Chiar dacă anii i-au afectat puterile, el rămânea mereu activ. Când l-am văzut stând gânditor lângă gard, am realizat cât de norocoasă sunt să îl am în viața mea.
Când eram adolescentă, am fost rebela și obraznică, luptând mereu pe baricade. A trebuit să învăț că adevăratul părinte este cel care te îngrijește. El, cu dragoste, m-a crescut așa cum știa mai bine. Când era sora mea pe lângă el, se transforma, plin de entuziasm, fapt care ne inspira să ne dorim să schimbăm lumea.
Îi reproşam că mă strigă „Lealea”, deși nu era tatăl meu, și știu că a suferit din cauza atitudinii mele. Acum, că știu câte a îndurat, îl admir și mai mult. Este un om încăpățânat, prezent mereu, alături de mama. Ne-a lăsat libertatea de a distinge un „te iubesc” adevărat de unul fals.
Mi-aș fi dorit să îi semăn; să am ochii albaștri și senini, să am eleganța lui. Chiar și acum, cu toate semnele trecerii anilor, el își poartă anii cu grație. Era o prezență luminoasă și primitoare, iar oamenilor le plăcea să vină la el pentru a asculta poveștile sale pline de umor.
Îl vedeam cum își ține sora pe genunchi, cu o căldură sufletească. Era „fata tatei”, având trăsături și ochi precum ai lui, ceea ce mi-a întărit sentimentul că era creatorul acelei legături.
Tineretea lui era plină de farmec. Părul său în bucle și privirea rebelă îi adăugau un farmec aparte. Nu știu cum a reușit să o cucerească pe mama, dar cu siguranță aspectul lui a jucat un rol important.
Acum, privind omul simplu din fața mea, simțeam nevoia să îi comunic prezența mea. I-am spus că sunt fericită că este tatăl meu. L-am strigat „bunelu’”, apelativ pe care i l-am dat odată cu venirea nepoților. A zâmbit, s-a îndreptat și, pentru o clipă, a redevenit omul puternic de altădată.
El a visat să devin învățătoare. Când i-am spus asta, s-a umplut de mândrie, etalându-și zâmbetul cu cei doi dinți de aur. Chiar și când era batjocorit, el se menținea cu demnitate, simțind mândria pentru realizările mele.
Se întorcea acasă, indiferent de dificultăți, dar mândru că fata lui își va împlini visurile.
Articol scris de Corina Țurcanu
