Totul a fost, tot timpul, la vedere. Dar nimeni nu a acordat prea multă atenție

Nici USR, nici PLUS, nici REPER nu au condus campanii centrate pe subiecte sexuale, iar asocierile lor cu „progresismul” s-au focussat mai degrabă pe tema anticorupției. Acesta ar putea fi motivul pentru care au generat atât de multă reacție. Ce au solicitat a fost un lucru simplu, și, ca să fim corecți, liberal: ca statul să nu interfereze în viața privată a cetățenilor stabilind norme despre normalitate în privința propriului corp și a relațiilor consimțite. Totuși, aceste cereri nu au fost respinse de populație, care a arătat o indiferență față de subiect, așa cum a demonstrat referendumului Coaliției pentru Familie, ci de „războiul cultural” importat din Statele Unite de fundamentaliștii cultelor neoprotestante, potrivit filozofului Mihai Maci.

Fără îndoială, va fi necesar timp pentru a ne clarifica situația actuală. Cu toate acestea, un lucru este cert: votul din data de 24 noiembrie nu este un eveniment izolat. Este rezultatul unui proces care a acumulat forță timp de cel puțin 10 sau chiar 35 de ani.

„Cum am ajuns să diabolizăm gândirea de stânga. Idealizarea interbelicului”

În mod surprinzător (mai ales pentru cei atrași de teorii ale conspirației), totul a fost, de fapt, vizibil. Totuși, puțini au realizat importanța acestor detalii, care individual nu păreau să aibă un impact semnificativ asupra vieților noastre. Dar, pe parcurs, acestea au evoluat, s-au acumulat și au dus la unda de șoc resimțită la sfârșitul lui noiembrie. Despre ce s-a întâmplat?

În primul rând, este vorba despre diabolizarea stângii. Am părăsit comunismul cu o puternică ură față de ideologia partidului unic, cunoscută generic sub denumirile de „materialism dialectic” sau „marxism-leninism”, dar care, de fapt, nu era altceva decât un amalgam de afirmații pe care nimeni nu se obosea să le verifice, ilustrate cu citate fără sens din discursurile lui Ceaușescu.

Ce este cu adevărat trist este că gânditorii noștri de stânga, câți au fost, au fost fie omorâți, precum Pătrășcanu, fie marginalizați, ca Stahl. Comparativ cu alte țări din Europa de Est, unde disidența a venit în mare parte din mediile de stânga, la noi stânga nu a avut un impact semnificativ, deoarece nu am avut o disidență bine articulată. Opoziția noastră a fost slabă, fiind formată din persoane din lumea intelectuală, care nu au reușit să-și creeze grupuri sau să colaboreze cu lucrătorii din industrie. La Revoluție, am experimentat în sfârșit destalinizarea, însă ne-am confruntat rapid cu mărturiile celor care au suferit în închisorile comuniste.

În 1989, bicentenarul Revoluției Franceze a fost sărbătorit, dar violența revoluționară, inclusiv masacrele din Vendeea, nu mai era percepută ca o excepție, ci era temă de discuție în istoria acestor evenimente. În acest context, perspectiva asupra stângii a fost afectată, lăsând impresia că aceasta este responsabilă pentru crimele în masă.

Capacitățile modernizatoare ale stângii, cum ar fi reglementarea duratei zilei de lucru, stabilirea concediilor plătite și asigurărilor de sănătate, au fost ignorate. Noi trăiam dramele vieților distruse de sistemul comunist într-un moment în care societatea noastră începea să se polarizeze economic și social. Absența unei gândiri de stânga nu ne-a permis să dezvoltăm o critică fundamentată a procesului de privatizare și a valurilor de austeritate pe care le-am întâmpinat, trecându-le cu vederea ca pe simple reactivități.

„Marile teme ale suveranismului nostrop sunt de import“

La sfârșitul anilor 2000, a apărut primul nostru partid care se revendica de la stânga europeană, însă acesta a fost repede taxat cu eticheta de LGBT și ”sexo-marxism”, de care nu s-a putut desprinde. Nici USR, nici PLUS, nici REPER nu au desfășurat campanii pe subiecte legate de sexualitate, iar „progresismul” lor a fost mai degrabă asociat cu anticorupția, ceea ce poate explica deranjul provocat de aceștia.

Ceea ce s-a cerut a fost, de fapt, foarte simplu - ca statul să nu intervină în viața privată a cetățenilor, stabilind ce este normal în privința corpurilor și relațiilor consimțite. În realitate, toate acestea nu au fost respinse de cetățeni, ci de cultura importată din America. Aici, vocabularul războiului cultural a fost introdus, iar cei ce se considerau apărători ai libertăților civile au fost denumiți „sataniști”, o similitudine cu modul în care Putin își etichetează adversarii.

Un alt aspect important este că refuzând stânga, ne privatizăm de instrumentele necesare pentru a analiza prezentul și pentru a propune alternative politice viabile. Astfel, cum putem înțelege intervenția statului în economie, necesară în contextul actual? Cum putem înființa o mișcare sindicală care să nu fie afectată de abuzurile atât ale statului, cât și ale patronatului? Cum putem analiza problemele care afectează tinerii de azi, cum ar fi burnout-ul?

„Naționalismul a găsit un aliat de nădejde într-o bună parte a clerului”

Al doilea punct este ambalarea religioasă a dreptei. Este notabil că, după Revoluție, PNȚ-ul (perceput anterior ca de stânga) și chiar și PSD-ul s-au regăsit pe partea dreaptă a spectrului political. Tot ce era considerat de stânga a fost asociat cu FSN-ul lui Iliescu, iar restul a fost dictat ca fiind de dreapta.

Dreapta anilor '90 promitea restructurarea economică prin privatizare rapidă și integrarea europeană, însă, pe parcurs, a început să adopte o coloratură diferită. În special, în perioada în care supraviețuitorii interbelicului erau încă în viață, a existat o mitologie intensă în jurul acelei „aristocrații”. Totuși, scandalurile au început să afecteze această imagine.

Idealizarea interbelicului a condus la publicarea mai multor lucrări care susțineau poziții puțin democratice. De altfel, democrația interbelică a eșuat, iar tineretul din acea vreme a fost tentat de ideologii de tipul „a treia cale”. Rezultatul a fost o resuscitare a unor teme naționaliste foarte vechi.

Aceste idei, deși sedimentate, au evoluat diferit începând cu anii '90, iar mediile culturale s-au distanțat de extremiștii din interbelic. Totuși, zvonurile acestei ideologii au prins avânt, promovând noțiuni precum „excepționalismul românesc