„Vom muri și vom fi liberi!” a strigat mulțimea în Piața Universității pe 21 decembrie 1989, un mesaj care rezonează și astăzi.

Astăzi comemorăm 35 de ani de la mitingul convocat de Ceaușescu, care a evoluat într-un protest devastator al poporului, de solidaritate cu Timișoara. Sidonia Grama, profesor asociat la Facultatea de Istorie Filosofie din cadrul Universității Babeș-Bolyai, Cluj, explorează semnificația acestor evenimente în cadrul unor contribuții scrise.

Pentru câteva momente, liniștea coboară asupra pământului și cerului. Oamenii își trag sufletul, unii definitiv, după violența din Timișoara din 17 și 18 decembrie, care a culminat în zilele ce au urmat în alte orașe precum Cluj, Târgu Mureș, Sibiu și București.

„Vom muri și vom fi liberi!” au strigat tinerii pe străzile capitalei, în momente memorabile și frapante. Răniți, șocați de brutalitatea confruntării – „Cine ar fi crezut că se va trage cu muniție de război în frați?” – au fost transportați în grabă spre spitale sau ascunși în case, temându-se de represalii. După o perioadă de așteptare, ambulanțele au început să ridice victimele și să le transporte la morgă, în timp ce chirurgii lucrau toată noaptea pentru a salva vieți.

Pe străzi, sângele uscat era spălat de autorități cu jeturi de apă, iar mesajele de protest erau acoperite cu vopsea. La universitate, strigătul „Jos comunismul!” era greu de ascuns, dar avea să revină cu putere pe 22 decembrie, fiind scandat apoi la Piața Palatului și consemnat în Proclamația de la Timișoara din primăvara anului 1990.

La Cluj, dimineața de 22 decembrie a adus dovezi ale unei confruntări brutale între protestatari și armată. Urmele violențelor erau vizibile pe trotuare, iar între cei câțiva manifestanți fără arme și militarii înarmați se desfășura o cursă a destinului, între viață și moarte.

Pe trotuare, oamenii adunau resturi ale violenței și construiau instinctiv altaruri cu pâine, lumânări și crenguțe de brad. Pe zidurile universității, cineva lăsase un mesaj cu cretă: „Nu mai vrem comunism. Niciodată!”

Între 21 și 22 decembrie 1989 apare o ruptură. Este un moment plin de posibilități, un contrast între o lume pe cale de dispariție și alta în devenire, însoțit de teamă, speranță și dorința de schimbare.

„Un început în tot sfârșitul” anunțase Radio Europa Liberă în 17 decembrie 1989, emis de o mare parte a populației românești care căuta adevărul.

Regele Mihai, din exil, a transmis un mesaj încurajator la 18 decembrie: „Sunt alături de voi, îngrijorat de cruzimea puterii – voi cereți doar drepturile fundamentale.”

Pe 22 decembrie 1989, la ora 12:09, cuplul prezidențial Ceaușescu fuge de pe clădirea Comitetului Central, simbolizând prăbușirea puterii politice. Libertatea este recuperată, iar Revoluția își revendică victoria.

După o scurtă perioadă de ezitare, Televiziunea Română Liberă reîncepe să emită, totodată regăsind narațiuni care aveau să legitimeze noile autorități politice, în mare parte formate din vechi comuniști.

Sub balconul Comitetului Central, mulțimea striga „Fără comuniști!” și „Jos comunismul!”, dar spre seară, violențele au reapărut. O nouă fratricidă va fi ascunsă sub narațiuni politice–militare despre lupta împotriva „teroriștilor”.

Interesant, fratricidul de după 22 decembrie a dus la un număr de victime semnificativ mai mare decât represiunea ordonată de Ceaușescu. Victimele sunt descrise în documente oficiale ca murind „pentru victoria Revoluției”.

„Aici s-a murit pentru libertate”, se poate citi pe o plăcuță din Piața Universității. Mesajul studenților de la Filologie de a respecta sângele vărsat este înmărmurit în istoria națională.

„Vom muri și vom fi liberi!” au strigat oamenii în Piața Universității pe 21 decembrie 1989, creând un ecou profund ce răsună și astăzi.