Alegeri 2024: „Oricum, fac ce vor”. Deci, dacă nimeni nu le solicită responsabilitate

„Președintele actual nu a realizat nimic”. Așa este: am tolerat un deceniu de stagnare. În principal din cauza conflictului dintre președinte și prim-ministru, apoi motivat de criza pandemiei și, în final, din dorința de „stabilitate”. Am uitat că stagnarea, în istoria noastră, ne îndreaptă către un stadiu de echilibru similar feudalismului, afirmă profesorul Mihai Maci.

Să recunoaștem, suntem toți conștienți: frustrarea post-electorală este o formă de autocompătimire. „Noi am sperat, am crezut, am anticipat… dar, cei în care ne-am pus nădejdea ne-au mințit, ne-au trădat și acum ne fură.”

„Înainte de a-i vota, i-am acceptat”

Privind onest, o astfel de justificare nu se susține: candidații pe care i-am avut de ales sunt deja pe scena publică de multă vreme, am avut ocazia să observăm ce pot face, iar în ultimul an intențiile lor au fost evidente. Înainte de a-i vota, i-am acceptat. În numele libertății de expresie, am crezut că fiecare are dreptul să își exprime părerile, iar adesea am rezonat cu frustrările pe care le auzeam, rămânând tăcuți chiar și în fața derapajelor lor.

„Dar aceștia sunt cei care se află aici. Noi nu îi alegem, partidele îi promovează”. Asta e adevărat, dar ce au devenit partidele politice în societatea noastră? Unde sunt doctrinele și programele lor? Au rămas doar pline de platitudini: „România merită mai mult”, “Români în Europa”, “Cu credință înainte!”, mesaje care nu mai au relevanță și nu se adresează nimănui.

Dincolo de aceste sloganuri, se află doar un teren fertil pentru interesele personale și de grup. Nu am reacționat niciodată, de la începuturile democrației, când traseismul s-a transformat într-un fenomen de masă în politica de vârf. Nici când un politician a afirmat, cu dispreț, că doctrinele nu contează.

Însă, în lipsa unor principii care să unească oamenii conform convingerilor, ce altceva reprezintă partidele decât grupuri infracționale organizate? Pentru că, la bază, nu mai există nimic altceva decât un troc între loialitate (față de lider) și protecție (de grup) atunci când un membru are probleme.

Într-un astfel de grup se va impune întotdeauna cel mai nemilos și lipsit de scrupule, transformându-și „oamenii” într-o armată de invazie, împărțind apoi resursele obținute. Acceptarea noastră a transformării partidelor în așa ceva nu este vina lor, ci a noastră; a apatiei noastre civice.

„Totuși, avem o diversitate de opțiuni, aliați și campanii libere”. Chiar așa? În ce constă diversitatea în absența doctrinelor fundamentale și a programelor clare? În faptul că diverse persoane își etalează abilitățile care nu au nicio legătură cu funcțiile pentru care candidează, iar presa le testează cultura generală?

Mai mult sau mai puțin, conceptul de campanie electorală începe să aibă o legătură din ce în ce mai scăzută cu politica și una în creștere cu spectacolul. Nu este surprinzător că totul se încheie cu muzica populară. Politicienii, în loc să conducă și să inspire, aleg să urmeze preferințele mulțimii.

Neglijăm faptul că, în esența lui, spectacolul e doar zgomot, iar în toată această forfotă nu mai există dialog. Dacă cetățenii nu pot să-și expună opiniile și dacă cei care doresc funcții publice nu explică intențiile lor, de ce suntem dezamăgiți după voturi? Am cerut o lună de distracție pentru patru ani de stagnare. Asta am obținut.

„Am tolerat un deceniu de stagnare”

„Președintele actual nu a realizat nimic”. Așa este, am acceptat un deceniu de stagnare. Aceasta este motivată de conflictul între președinte și premier, criza pandemică și dorința de „stabilitate”.

Am uitat, din istoria noastră, că stagnarea ne împinge, ca societate, spre un stadiu de echilibru asemănător feudalismului. Acest sistem implică întotdeauna o diviziune între cei care conduc și cei care sunt conduși.

Diferența dintre cele două categorii este între om și animal. Aceasta este consolidată prin privilegii absolute. Fiecare mandat aduce noi privilegii, transformând funcția publică într-o sursă de putere și avere, pierzându-se legătura cu scopul original: reprezentarea cetățenilor.

Ce facem noi, pe parcursul celor patru ani dintre alegeri, împotriva acestei situații? Ne plângem, ne exprimăm furia și neasăgăm că nu avem parte de aceleași privilegii. Aceste reacții nu reprezintă acțiuni civice și nu-i vor împiedica pe politicieni să își adauge privilegii. Când spunem că, într-un stat democratic, „cetățeanul este stăpânul”, asta înseamnă că cetățeanul trebuie să ceară socoteală aleșilor săi constant, nu doar la fiecare patru ani, iar în restul timpului ei vor face „ce vor”.

„Dar a privi pasiv cum alții fură nu este o complicitate?”

„Oricum, fac ce vor”. Așa este, dacă nimeni nu le cere să răspundă. Politicienii nu sunt diferiți de noi: și noi vrem să obținem cât mai mult, fără a depune mari eforturi. Poate acest „principiu al minimului efort” face parte din natura noastră.

Diferența este că ei beneficiază de un sistem care le permite acest lucru, în timp ce majoritatea cetățenilor, izolați de mediul larger, nu pot decât să resimtă frustrare.

Își pot justifica eșecurile ca fiind realizări: nu au intrat în politică din altruism. Muncesc, fără a fura. Totuși, a fi martor tăcut la furturile altora și la degradarea instituțiilor nu este oare o complicitate? Câte decenii ne vor mai trebui pentru a înțelege că un „grup organizat” poate influența deciziile? De aceea, cei care au responsabilități au salarii mari: pentru a-și proteja interesele, acționează ca un grup unit. Iar ceilalți? Dacă e ceva, stau acasă, urmărind televizorul.

„Indiferent cine vine, tot așa se va întâmpla. Unii vor lucra, alții vor fura”. Ce să interpretăm dintr-o afirmație ca aceasta? Este vorba de fatalism sau de o toleranță excesivă la disfuncționalitate?

Fac frecvent drumul cu transportul public de la Oradea la Cluj. În prezent, linia de tren este în modernizare. Când era activă, trenul dura aproximativ 3 ore și jumătate. Acum, autobuzele care îl înlocuiesc fac între 4 și 5 ore pentru 160 de kilometri. Aceasta înseamnă o viteză medie de 30 de kilometri pe oră. Cât de multe țări din lume permit parcurgerea unor distanțe cu 30 de kilometri pe oră, în vreme ce au la dispoziție automobile?

Sunt responsabili cei care tocesc asemenea probleme sau noi, cei care le acceptăm? Acționăm mereu românește, dar continuăm să ne asumăm toate; esența politicii este alegera. Dacă ceva nu funcționează, alegem o alternativă. Dacă nu există alternativă, o creăm. Așa a evoluat modernitatea: prin crearea alternativelor la feudalism.

„Într-o cultură orală, totul este extern, omul este simplu”

„Aceștia sunt alegătorii. Nu e nimic de făcut”. Asta dacă percepem omul ca fiind așa, din natură sau creația divină. Dacă omul este doar așa de la început, atunci el nu este responsabil. Câinele care mușcă sau boul care lovește sunt „vinovați” pentru acțiunile lor? Aceasta este natura lor, iar ei se supun.

Însă, spre deosebire de animale, omul nu doar există, ci se dezvoltă. Iar această dezvoltare este un proces social, numit educație.

Dacă cetățenii au regresat într-o cultură orală, substituind hărmălaia zvonurilor pentru înțelegerea cuvintelor scrise, înseamnă că școlile au eșuat. Cei care se prezintă cu „România Educată” au comis o mare eroare, punând în pericol viitorul acestui popor prin cuvinte goale, lipsă de interes și legi inutile.

Într-o cultură orală, totul depinde de „soartă” sau providență. Individul nu poate decât să resimtă pierderile și să se bucure de ceea ce primește. Cu ce primește, supraviețuiește la limita existenței.

„Un rău cu un bine amar”

Câți dintre cei care s-au îmbogățit continuă să trăiască cu reflexele sărăciei? Supraviețuirea nu are morală; omul fără introspecție se bucură și se întristează, dar nu se simte nici responsabil, nici vinovat. Alții sunt mereu vinovați: politicienii, judecătorii, străinii...

Alții, mereu alții - nu omul sărăcit, care nu are opțiuni și se străduiește să îmbunătățească viața urmașilor.

Este un rău cu un bine amar. Acum nu mai putem pretinde că nu știm ce nu a funcționat.

Un candidat bun nu se poate crea într-o lună. Nu putem avea candidați eficienți din partea unor grupuri infracționale. Partidele nu pot fi altceva dacă nimeni nu le cere responsabilitatea. Un cetățean singur nu poate cere socoteală, ci doar un grup cu o pasiune și determinare comună. Reguli fundamentale ale democrației se învață încet și greu, ca tot ceea ce se învăța cu adevărat.

• Citește întregul articol și comentează pe Contributors.ro