„Amimut”. Culisele programului nuclear din Israel, detaliate de un profesor din Tel Aviv. Ce semnificație au cuvântul de cod „Templu” și „opțiunea Samson”

Statul Israel a considerat de cel puțin trei ori utilizarea armelor nucleare împotriva inamicilor săi: prima dată în timpul conflictului din 1967, denumit „Războiul de 6 zile” cu Egipt, Siria și Iordania; apoi în 1973, după atacul surpriză al statelor arabe în ziua de Yom Kippur; și în 1991, când Irakul lui Saddam Hussein a bombardat orașele Tel Aviv și Haifa cu rachete SCUD. Profesorul Ofer Israeli explorează strategia nucleară israeliană în detaliu într-un articol din revista „Israel Affairs”.

• Profesorul Ofer Israeli predă strategie și luarea deciziilor în politica externă la Universitatea Reichman din Tel Aviv și este lector senior specializat în Orientul Mijlociu la Colegiul Academic Ashkelon. A publicat, de asemenea, mai multe lucrări despre relații internaționale.
• În 2015, el a publicat un articol în revista „Israel Affairs” intitulat „Strategia nucleară amimut a Israelului și efectele acesteia”, unde „amimut” se traduce prin „ambiguitate” în ebraică.
• Având o abordare analitică, cu informații unice asupra unui subiect delicat și relevant în actualitatea conflictelor, am rezumat esența articolului pentru cititorii interesați.

Conceptul „Amimut” și cele două elemente cheie

Recent, s-a discutat intens despre amenințarea reprezentată de proliferarea nucleară a Iranului, motiv invocat de Israel și SUA pentru atacurile aeriene ce au avut loc în ultimele zile. De asemenea, Israel menține un program nuclear secret, care nu este recunoscut oficial, dar despre care anumiți experți afirmă că s-ar afla într-o continuă expansiune, potrivit New York Times.

În articolul său, profesorul Ofer Israeli caracterizează politica nucleară a Israelului ca fiind unică, întrucât această țară nici nu confirmă, dar nici nu neagă existența unor arme nucleare.

Avantajul politic al poliției „amimut”, care înseamnă „ambiguitate” în ebraică, constă în capacitatea Ierusalimului de a dezvolta capacități nucleare care descurajează vecinii, fără a suferi consecințe pe plan internațional, menținând, în același timp, relații strânse cu Statele Unite și alte națiuni occidentale angajate în neproliferarea nucleară, explică profesorul.

Politica „Amimut” se bazează pe două principii fundamentale: 1 – menținerea secretului centrelor nucleare, evitând astfel teste sau declarații cu privire la deținerea de arme nucleare; 2 – întărirea imaginii de putere nucleară prin scurgeri de informații și zvonuri, precum și prin publicarea de dovezi indirecte ale capacităților sale nucleare.

O discuție semnificativă între președintele american Kennedy și premierul israelian Peres

Conceptul „Amimut” a fost inițial formulat în 1963, când ministrul apărării de la acea vreme, Shimon Peres, a avut o întâlnire secretă cu președintele John Kennedy. Dialogul dintre cei doi a fost următorul:

• Kennedy: Suntem foarte atenți la orice dezvoltare nucleară din regiune. Aceasta ar putea genera o situație extrem de periculoasă. Monitorizăm progresul vostru nuclear. Ce ne poți spune despre acest subiect?
• Peres: Vă pot asigura că nu vom introduce arme nucleare în regiune și cu certitudine nu vom fi primii.

Pe 18 mai 1966, premierul israelian Levi Eshkol a declarat în Knesset că „Israelul nu va fi primul care va lansa arme nucleare în Orientul Mijlociu”.

Se consideră că, un an mai târziu, Israel a dobândit primele sale arme nucleare cu ocazia războiului de 6 zile contra Egiptului, Siriei și Iordaniei.

La 26 septembrie 1969, un alt moment crucial a fost o întâlnire la Casa Albă între președintele Nixon și prim-ministrul Meir, unde s-a convenit ca Washingtonul să ignore eforturile nucleare ale Israelului și să oprească inspecțiile americane la Dimona, cu condiția ca Israelul să nu declare sau să testeze arsenalul său nuclear.

De atunci, Washingtonul a ignorat, în esență, capacitatea nucleară a Israelului în relațiile sale oficiale cu Ierusalimul, conform afirmațiilor profesorului.

Când și cum a început Israel să dezvolte bombe nucleare

Israel a dorit să obțină armament nuclear încă din 1948, an al fondării statului.

În 1952, a fost creată în secret Comisia israeliană pentru energie atomică (IAEC), sub controlul Ministerului Apărării, Israel având avantajul capacităților tehnice și științifice față de statele arabe.

Principiul fundamental al programului nuclear israelian a fost enunțat de David Ben – Gurion: „Viitorul statului nu depinde de ceea ce spun celelalte națiuni, ci de ceea ce fac evreii”.

Ca urmare a contribuției Israelului la intervenția anglo-franceză împotriva Egiptului în criza Suezului din 1956, Franța a construit un reactor nuclear lângă Dimona, denumit oficial „Centrul de cercetare nucleară Negev”.

În schimb, Franța a benefiat de brevetele Israelului pentru producția de apă grea și îmbogățirea uraniului.

În anii '60, sprijinul Franței a încetat, însă Israel a continuat să dezvolte proiectul în mod independent prin operațiuni clandestine.

După descoperirea instalației Dimona de către Washington în 1958, acest loc a devenit subiect de intense discuții între liderii americani și israelieni. Pe 21 decembrie 1960, prim-ministrul Ben-Gurion a declarat că Israel construiește un reactor de 24 de megawați „în scopuri pașnice”.

La mijlocul anilor '60, Israel a permis o evaluare americană a instalației, dar a refuzat inspecțiile internaționale regulate.

În cele din urmă, Israel s-a angajat să folosească Dimona doar în scopuri pașnice, acceptând vizitele unei echipe de inspecție americane de două ori pe an.

Cu toate acestea, informațiile despre nivelurile subterane au fost ascunse de inspectori.

Securitatea la Dimona a fost strictă; de exemplu, în timpul războiului din 1967, Israel a doborât un avion Mirage care a intrat din greșeală în spațiul aerian al instalației, iar în 1973 a doborât un avion civil libian.

Se estimează că arsenalul nuclear al Israelului ar conține aproximativ 160 de arme, deși nu există confirmări oficiale. Potrivit Los Angeles Times, în 2003, oficialii israelieni au declarat că țara este capabilă să lanseze arme nucleare din aer, pe uscat și pe mare.

Trei momente critice în care Israel a fost aproape să utilizeze arme nucleare

Se consideră că pe parcursul timpului, Israel a fost pregătit să lanseze atacuri nucleare în repetate rânduri. Prima alertă a avut loc în timpul Războiului din 1967, când s-au armat chiar două focoase nucleare.

Al doilea incident cheie a venit pe 7 octombrie 1973, în urma atacului surpriză egiptean și sirian, declanșând războiul de Yom Kippur.

Ministrul israelian al apărării, Moshe Dayan, i-ar fi spus prim-ministrului Golda Meir: „Aceasta ar fi distrugerea celui de-al treilea Templu”.

Raportele indică faptul că „Templul” era un cod pentru armele nucleare, iar pe 8 octombrie, Israel ar fi desfășurat 13 bombe atomice, luând în considerare mobilizarea acestora.

În dimineața zilei următoare, secretarul de stat american Henry Kissinger a fost informat despre această alertă. Washingtonul a decis să activeze o punte aeriană pentru a oferi ajutor Israelului.

Totuși, armata israeliană a reușit să schimbe soarta de pe front înainte de sosirea ajutoarelor. Din păcate, cunoștințele arabe despre capacitățile nucleare israeliene ar putea fi un factor de descurajare.

Un alt moment emblema când Israel a fost pregătit să se apere nuclear a fost în 1991, pe durata războiului din Golf, când Saddam Hussein a atacat orașele Tel Aviv și Haifa cu rachete SCUD, având în vedere că anumite rachete au căzut în apropierea Dimona.

Se speculează că, în cazul utilizării de arme chimice de către Irak, Israel ar fi răspuns nuclear. Această stare de alertă a durat întreaga perioada a războiului de 43 de zile.

Principiile doctrinei nucleare israeliene

Profesorul subliniază că Israel deține capacitate nucleară având în vedere următoarele obiective:

• descurajarea atacurilor convenționale pe scară largă;
• descurajarea atacurilor neconvenționale de orice nivel;
• prevenirea atacurilor nucleare din partea inamicilor;
• protejarea împotriva amenințărilor nucleare;
• protejarea împotriva amenințărilor non-nucleare;
• combaterea oricărei forme de război nuclear;
• pentru a implementa așa-numita „opțiune Samson”.

Definirea „Opțiunii Samson”, sau distrugerea totală

„Opțiunea Samson” a fost concepută în anii '60 pentru a transmite inamicilor mesajul că „agresiunea nu va fi profitabilă; dimpotrivă, va conduce la distrugerea totală a agresorului.”

Această opțiune implică o ripostă nucleară masivă din partea Israelului împotriva oricăror inamici care amenință existența sa. Este considerată o ultimă soluție.

Această strategie este o adaptare modernă a proverbului biblic „Mori împreună cu filistenii”, inspirată de figura biblică a lui Samson, care a distrus Templul lui Dagon, împreună cu o mulțime de filisteni.

Doctrina Begin

Un principiu semnificativ în politica nucleară israeliană îl reprezintă Doctrina Begin, formulată în 1980, după numele prim-ministrului de atunci.

„Nu putem permite inamicilor să dezvolte arme de distrugere în masă împotriva națiunii noastre; ne vom apăra cetățenii în timp util, cu toate resursele disponibile.”

Conform doctrinei Begin, pe 7 iunie 1981, avioane israeliene F-16 și F-15 au atacat reactorul irakian Osirak și l-au distrus complet.

Pe 6 septembrie 2007, Israel a efectuat Operațiunea Orchard, distrugând un reactor nuclear sirian.

Concluzia autorului este că strategia „amimut” are fără îndoială multe efecte benefice, dar poate duce și la subminarea democrației israeliene și a controlului politic asupra problemelor de securitate națională.

Articolul lui Ofer Israeli „Strategia nucleară amimut a Israelului și efectele acesteia” a fost adus în atenție de cercetătorul Raul Pintilie, expert în conflictele din Orientul Mijlociu.