Analiza unui politolog român de la o universitate elvețiană: Doctrina Georgescu este Neoceaușism

În ultimii ani, elitele politice din România nu au reușit să valorifice statutul lor dorit, iar Georgescu este conștient de aceste provocări. Totuși, el propune o soluție controversată: să se distanțeze de Occident, să adopte o teorie economică distributistă care nu se aliniază logicei pieței unice europene, limitând influența capitalului străin și reevaluând relațiile cu Rusia și China. Propunerile formulate prin doctrina Georgescu pot avea efecte devastatoare asupra României. Într-o analiză publicată pe Contributors.ro, cercetătorul Marius Ghicea denumește doctrina lui Georgescu drept Neoceaușism, subliniind potențialele riscuri pentru România asociate cu aceste idei.

Marius Ghincea, politolog și cercetător postdoctoral la ETH Zurich, este co-fondator al Institutului Quartet, un think tank din București, și visiting fellow la Institutul Universitar European din Florența.

România se află astăzi la o cruce de drumuri în politica sa externă și de securitate: continuă pe calea stabilită prin consensul de la Snagov, care a asigurat integrarea euro-atlantică, sau își reconsideră orientarea internațională într-un cadru geopolitic în rapidă schimbare?

Călin Georgescu și ruptura de paradigmă euro-atlantică propusă de coaliția radicală de dreapta

Georgescu pledează pentru o nouă abordare de politică externă cu trăsături neoceaușiste, înrădăcinată în autosuficiență economică, diversificarea relațiilor internaționale, o strategie de hedging și o nealiniere în structurile emergente de putere globală. Criticile sale se concentrează pe instituțiile și formatele occidentale de cooperare și integrare europeană, pe care le percepe ca fiind contrare intereselor României.

Doctrina lui Georgescu contrazice principiile fundamentale ale consensului de la Snagov, care definește politica externă și de securitate a României. Stabilit în 1995 și reafirmat în 2001, consensul reprezintă un cadru care ghidează comportamentul și pozițiile României în politica europeană și globală.

Consensul de la Snagov a fost adoptat de toate partidele parlamentare din ultimele trei decenii, fiind construit pe o „trinitate strategică”: aderarea la NATO pentru apărare colectivă, integrarea în Uniunea Europeană ca fundament pentru dezvoltarea economică și democratizarea țării, și parteneriatul strategic cu Statele Unite ca garant al stabilității.

Aceste obiective au fost atinse treptat, culminând cu parteneriatul strategic cu SUA în 1997, aderarea la NATO în 2004, și integrarea în Uniunea Europeană în 2007. Aceste realizări au plasat România printre democrațiile liberale europene, oferindu-i acces la cele mai exclusiviste cluburi mondiale.

Cu toate acestea, după atingerea acestor obiective, elita politică a României a trecut la un mod de funcționare în care politica externă este neglijată, cu resurse alocate semnificativ reduse și lipsă de inovație în strategia externă.

România se aliniază, de regulă, pozițiilor altor state membre sau ale Comisiei în cadrul UE și NATO, fără a veni cu inițiative proprii care ar putea rezolva provocările comune. Aceasta a dus la percepția că politica externă românească suferă de lipsă de vizibilitate și influență.

Conștient de acest diagnostic, Călin Georgescu propune un tratament radical: distanțarea față de Occident, o teorie economică distributistă în contradicție cu piața unică europeană, și o reevaluare a relațiilor internaționale. Deși diagnosticul e corect, soluția lui Georgescu ar putea pune în pericol tot ce a fost construit cu atâtea sacrificii în ultimele trei decenii.

Întrebarea care se pune este dacă elitele euro-atlantiste pot propune o soluție mai puțin drastică, una care să mențină principiile consensului de la Snagov, esențiale pentru prosperitate și securitate, dar care să răspundă nevoilor actuale ale României.

Doctrina Georgescu: o abordare neoceaușistă în secolul XXI

Politica externă promovată de Călin Georgescu se bazează pe un „suveranism” radical, pe care eu îl numesc „neoceaușism”. Propunând o doctrină menită să oprească alinierea României la standardele Occidentale, Georgescu își fundamentează ideile pe concepții preluate din gândirea regimului Ceaușescu, dar adaptate la realitatea contemporană.

Astfel, doctrina Georgescu se distinge prin mai multe trăsături principale. Prima ar fi distanțarea de Occident, considerat o sursă de constrângeri inacceptabile. El și susținătorii săi susțin că România își pierde suveranitatea prin apartenența la aceste structuri.

În al doilea rând, doctrina pledează pentru o strategie de hedging, având în vedere că România ar trebui să diversifice relațiile internaționale și să nu depindă exclusiv de blocurile occidentale, ceea ce poate aduce beneficii economice, dar riscă să afecteze solidaritatea euro-atlantică.

Pe plan economic, Georgescu susține o autarhie de tip distributist, în care statul să controleze resursele și sectoarele strategice, percepând reglementările din UE ca ingerințe inacceptabile. Această viziune este similară curentelor populiste ce resping globalizarea.

De asemenea, doctrina Georgescu conține critici la adresa ordinii libere internaționale, percepută ca un mecanism de perpetuare a dominației occidentale, în timp ce partenerii din Est, precum Rusia și China, sunt văzuți favorabil.

Aceste propuneri vin ca răspuns la diagnosticele legate de problemele politicii externe românești, probleme care nu au fost corect abordate de elitele politice pro-occidentale.

Consensul de la Snagov: un curs pro-atlantist pe pilot automat?

Consensul de la Snagov, stabilit în 1995 și consolidat în 2001, reprezintă direcția politicii externe a României: aderarea la NATO, integrarea în Uniunea Europeană și parteneriatul strategic cu SUA. Această trinitate continuă să fie considerată fundamentală pentru securitatea națională.

În contextul post-Război Rece, România a dorit certitudini de securitate pentru a se distanța de trecutul său comunist. Aderarea la NATO a devenit o prioritate națională, în timp ce aderarea la UE a facilitat accesul la fonduri și a întărit cadrul instituțional al reformelor.

Consensul de la Snagov a servit ca ancoră strategică, demonstrarea angajamentului României față de reformele occidentale și menținerea unei politici externe coerente.

Cu toate acestea, după îndeplinirea acestor obiective, eforturile României în politica externă s-au redus, iar autoritățile au prioritizat probleme interne, aducând la o diminuare a inițiativelor diplomatice.

Ce pași trebuie urmați? O Românie mai vizibilă și mai asertivă

Problemele cu care se confruntă România pe plan extern nu justifică deciziile drastice propuse de doctrina Georgescu. Deficiențele actuale pot fi corectate printr-o reangajare activă în structurile internaționale, fără a renunța la ele.

Concluzie

Adoptarea unei orientări radicale, cum ar fi cea sugerată de doctrina Georgescu, ar submina progresele realizate în ultimele trei decenii. O abordare mai asertivă și mai vizibilă din partea României în cadrul structurilor internaționale poate rectifica deficiențele actuale, contribuind în același timp la menținerea stabilității și prosperității fundamentate pe consensul de la Snagov. România trebuie să își redefinească rolul în aceste structuri pentru a răspunde provocărilor geopolitice actuale.