Crăciun 2025: Tradiții și credințe – Originea denumirii sărbătorii și cum îl celebrau românii acum 160 de ani

Crăciunul nu este doar o sărbătoare creștină, ci are rădăcini adânci în marile festivități romane și iudaice, în obiceiurile grecilor antici, dar și în ospetele tradiționale ale celților și ale popoarelor din nordul Europei. Cum se celebra Crăciunul în urmă cu mai bine de 150 de ani? Ce a contribuit la transformarea Crăciunului într-o sărbătoare atât de semnificativă? Ce reprezenta vâscul?

Originea numelui Crăciun – Ipoteze diverse

August Scriban abordează istoria Crăciunului în „Dicționaru limbii românești” (1939), explicând etimologiile termenului. „Romanii celebrau, în locul Crăciunului, Suturnaliile (16-18 Dec.). La sfârșitul anului se marca nașterea zeilor. Abia în secolul al III-lea, creștinii gnostici au instituționalizat sărbătoarea Bobotezei (6 Ian.), care a ținut loc și de Crăciun în anumite zone, până în prezent în Galileea. Biserica Apusului a adoptat 25 decembrie ca zi pentru a celebra nașterea lui Hristos în anul 354, iar Biserica Răsăritului, în 386, conform deciziei sf. Ioan Gură-de-Aur. Această dată a fost preluată de la păgâni, care venerau atunci zeul soarelui.” (sursa DexOnline)

Pentru etimologia cuvântului Crăciun, sunt avansate mai multe teorii, cea mai populară fiind că provine din „creatio - creationes” (creație) în latină. O altă variantă sugerează o origine autohtonă.

„Crăciun ar putea deriva din termenul latin „creationem” (creație), având legături cu semnificațiile creștine ca re-creare, reordonare a universului prin întruparea divinității și promisiunea jertfei pentru omenire; alternativ, s-ar putea asocia cu cuvântul albanez pentru trunchi de copac, care reflectă practica de a arde o bucată mare de lemn în noaptea de Ajun, simbolizând revitalizarea soarelui extenuat sau cu termeni slavi care vorbesc despre vechile reprezentări mitice care au fost încercate să fie estompate de creștinism”, scrie Narcisa Știucă în cartea sa „Spirala sărbătorilor – Rosturi, tâlcuri și deslușiri”.

Victor Kernbach discută, de asemenea, despre evoluția sărbătorii în primele secole post-Hristos.

„Creștinismul primitiv nu celebra acest eveniment; a apărut prima dată la creștinii egipteni, dar pe 6 ianuarie. Sărbătoarea Nașterii Domnului a fost stabilită de Biserica romană abia în secolul IV, pe 25 decembrie, și apoi preluată și de Biserica orientală. Schimbarea datei a fost o strategie a bisericii creștine pentru a diminua influența cultului lui Mithra și a Saturnaliilor. Până în secolul XVIII, ziua de 25 decembrie reprezenta începutul anului eclesiastic, echivalente cu Anul Nou.”

Kernbach se referă și la etimologia termenului Crăciun și la origini păgâne.

„Termenul Crăciun, ca și termenii slavi analogi, cu rădăcini latine, confirmă originea sa păgână prin termenul albanez kërcum, inițial însemnând „lemn, ciot, buturugă”, devenind ulterior „buturuga lui Crăciun”. Multe popoare creștine practică datina de a arde o buturugă care trebuie să ardă întreaga noapte în seara de Crăciun.”

Crăciunul în Muntenia, acum un secol și jumătate

„Cu ocazia lui Sf. Dumitru (26 octombrie) toată lumea aduna lemne și crăci de la pădure. Se punea la pivniță un butoiaș cu vin și drojdii, câte o putinică cu struguri, una cu brânză, oale cu magiun și prune afumate, și zarzavaturi. Curțile erau pline de gâște, curcani, rațe și găini, toate sub supravegherea lui jupân Ghiță, porcul cel gras pentru Crăciun (…) Mușchii lui jupân Ghiță nu puteau lipsi de la preparatele de iarnă,

Toți se pregăteau pentru a face varză la murat, pe care o păstrau în pivniță până pe 21 noiembrie. Apoi se uscau mere, stafide și coarne, iar nucile și gutuile erau nelipsite.”

Descrierea provine de la Leonida S. Georgescu, un ploieștean născut către 1850, care relata pe la 1920 obiceiurile de Paște în Ploiești din secolul XIX.

Aceste informații sunt extrase din volumul „Viața la Ploiești – Din vremea fanarioților până în perioada interbelică”, editat de istoricul Lucian Vasile.

Leonida S. Georgescu remarca că era o mare petrecere chiar în noaptea premergătoare începerii postului Crăciunului, pe 15 noiembrie. Începând cu 6 decembrie, copiii umblau cu steaua și cu vicleimul, un colind popular despre nașterea lui Isus.

Ziua de Ignat, pe 20 decembrie, avea o importanță deosebită, fiind ziua tăierii porcului: „Carnea era separată, mușchii erau pregătiți deoparte. Osânza era topită, iar carnea moale și măruntaiele erau rezervate pentru caltaboși, cârnați și sarmale.”

În dimineața de Crăciun, toți mergeau la biserică, iar după slujbă „mâncau împreună caltaboși, mezeluri și fripturi (…) cu vin de calitate care complecta preparatele.”

Ospețe în nord – Celebrări de more de 2.000 de ani la sfârșitul anului

Multe popoare precreștine sărbătoreau în perioada solstițiului de iarnă, conștienți de impactul frigului și întunericului (fără lumină artificială) asupra moralului. Aceste festivități, cu mâncare, băutură și focuri mari, le aduceau oamenilor bucurie și alinare în zilele scurte.

Imposibil de spus care comunitate a inițiat primele sărbători în jurul solstițiului de iarnă, dar se presupune că cei care au construit monumente megalitice precum Stonehenge celebrau ritualuri elaborate.

Antichitatea cunoștea numeroase festivități în ultima lună a anului.

Popoarele antice venerau în special soarele, iar succesiunea anotimpurilor era vitală pentru existența lor (de exemplu, recoltarea). În nord, oamenii credeau că soarele se mișcă precum o roată, schimbând anotimpurile. Venerarea soarelui a fost prezentă și la romani, unde pe 25 decembrie celebrau „Dies Natalis Solis Invicti” (Ziua Nașterii Soarelui Invincibil), un festival important în timpul lui Aurelian, cunoscut pentru retragerea administrației din Dacia. Aceasta era o sărbătoare a solstițiului, marcând revenirea soarelui și lărgirea zilelor ca semn al primăverii.”

Celții organizau ospete fastuoase cu mâncare, băutură și focuri mari pentru a celebra lungirea zilelor după solstițiu. Druizii, preoții celților, considerau că vâscul protejează oamenii de rău și că înmormântările sub vâsc simbolizau împăcarea. Vâscul, tăiat din stejari sacri, era o plantă de mare relevanță. Această plantă era, de asemenea, importantă între vikingi.”},{