Cronică teatrală. O revenire remarcabilă a operei lui Brecht
Este evidentă reîntoarcerea puternică a operelor lui Bertolt Brecht în repertoriile teatrale din România. După ce Andrei Șerban a realizat o montare la Teatrul Bulandra a cunoscutei piese "Omul cel bun din Sîciuan", acum asistăm la diverse versiuni ale "Operei de trei parale". Aceasta a fost prezentată la Teatrul Regina Maria din Oradea, regia fiind semnată de Victor Ioan Frunză, iar în prezent este în repertoriul a două dintre teatrele din București. Montarea energetică de la Teatrul Excelsior, realizată de Răzvan Mazilu, a fost urmată de cea de la TNB, regizată de Gelu Colceag. Pe lângă aceste reprezentații, "Opera de trei parale" este jucată și la Teatrul Csiki Játékszin din Miercurea Ciuc, traducerea în limba maghiară fiind realizată de Vas István și regizată de Szőcs Artur.
Nu voi relua istoria montărilor operelor lui Brecht în România, nici nu voi detalia contribuțiile valoroase ale celor doi mari regizori care au influențat scena teatrală românească. Este vorba despre Lucian Giurchescu, un pionier care a realizat montări remarcabile ale operelor brechtiene la fostul Teatru Giulești, acum Teatru Muncitoresc CFR, apreciate chiar de Helene Weigel, care a vizitat România. Giurchescu a continuat să însceneze lucrările lui Brecht în perioada de vârf artistic a Teatrului de Comedie (anism 60-70). Menționăm și excelența lui Liviu Ciulei, care a realizat o versiune memorabilă a "Operei de trei parale" la Teatrul Bulandra în 1964, având decoruri create de el în colaborare cu Ion Oroveanu și costumele semnate de Pia Oroveanu.
Este important de menționat că montarea operelor lui Brecht nu este o sarcină facilă, iar "Opera de trei parale" aduce cu sine provocări suplimentare. Textul este lung și complex, destinat a fi prezentat nu ca un simplu spectacol muzical, ci ca o montare cu muzică. Instrucțiuni clare stipulează că "Opera de trei parale" trebuie să fie interpretată cu muzica lui Kurt Weill, și este esențial ca această muzică să fie cântată live.
Acest aspect este respectat în spectacolul de la Miercurea Ciuc, unde orchestra condusă de Bene Zoltán, formată din instrumentiști precum Benedek Szilamér, Berze Albert, Boldiszár Sazbolcs, Kiss Lehel, Szőgyőr Árpád și Veress Albert, se află în planul secund al scenei. Aceștia, alături de ceilalți actori, interpretează o muzică care, personal, nu mă impresionează prea mult, de fapt, nu îmi atrage deloc atenția. Muzica nu este întotdeauna accesibilă, cu o singură excepție, care devine tema muzicală a spectacolului.
Compozițiile lui Weill sunt destul de dificile de interpretat, iar acest aspect reiese și în montarea analizată. Anumiți actori se descurcă mai bine (printre care Kozma Attila, Tóth Jess, Puskás László, Hatházy András, Fekete Bernadetta, Szlivka Mercédessz Dóra și, într-o anumită măsură, Márdirósz Ágnes), în timp ce alții întâmpină dificultăți. În părțile vorbite, aceiași actori reușesc să ofere performanțe puternice, de exemplu, Kozma Attila aducând o interpretare bună a lui Macheat, și Hatházy András având o eleganță remarcabilă în rolul lui Peachum. Bune impresii se remarcă și în interpretările Fekete Bernadetta ca Celia Peachum, Tóth Jess în rolul lui Polly, și Puskás László ca Brown. De asemenea, Márdirósz Ágnes (Jenny Speluncă) și Szlivka Mercédessz Dóra (Lucy) au lăsat o impresie plăcută, iar Papp Tibor (Robert și Polițistul) își îndeplinește sarcinile cu dedicare.
Revenind la muzică, amintesc că în montarea de la Bulandra, Liviu Ciulei a optat pentru parafraze realizate de compozitorul și dirijorul Richard Bartzer, incluzând și influențe din operetă. Regizorul Szőcs Artur pare să fi abordat o estetică similară, vizibilă atât în partea muzicală cât și în coregrafiile create de Bodor Johanna și executate impecabil de ansamblu. S-a realizat chiar o anumită maghiarizare, un personaj menționând că hoții și bandiții de pe scenă ar fi unguri, iar numele unor personaje au fost modificate astfel: Peachum devine Pava, Macheat devine Maxi, iar Lucy devine Luca. Nu sunt convins dacă această alegere a fost cea mai inspirată, mai ales având în vedere perspectiva lui Brecht care apreciază respectarea strictă a textului.
