Explorările noastre în magazinele second-hand au devenit o formă de terapie adictivă. Chiar dacă nu mai am așteptări mari, primesc cu entuziasm tot ce descoperă mama pentru mine.
La 37 de ani, am realizat că nu pot duce o viață minimalistă. Rafturile mele sunt pline de cărți, iar bucătăria este plină de veselă, iar dulapurile sunt umplute cu haine. Îmi place să experimentez cu texturi și culori, alegând ținutele în funcție de starea de spirit – chiar dacă uneori trebuie să răscolesc dulapul pentru a găsi bluza perfectă pe care nu am purtat-o de un an, dar care se potrivește de minune cu pantalonii respectivi. Dacă nu m-aș îmbrăca din magazinele second-hand, nu aș putea avea acces la aceste combinații variate.
Moda second-hand poate fi considerată un gust dobândit, dar pentru mine a devenit un stil de viață încă din copilărie. Îmi amintesc pozele de grup de la sfârșitul clasei a IV-a, când eram tunsă scurt, cu breton ca Sailor Moon și purtam o bluză vișinie cu un Mickey Mouse strălucitor. A fost bluza mea preferată, chiar dacă era puțin prea mare pentru mine, datorită sclipiciului și personajului, dar mai ales pentru că provenea dintr-un alt loc.
În anii ’90, în Baia Mare, au început să își facă apariția magazinele second-hand cu produse din Vest, cunoscute sub numele de secănduri. Mama a îndrăgit rapid aceste magazine, iar ulterior a început să îmi cumpere haine doar din acest tip de loc. Apoi, pe măsură ce am crescut și am dorit să aleg singură hainele, m-a luat cu ea. Căutările în aceste magazine au devenit rapid activitatea noastră preferată.
Mai mult, timp de un an sau doi, am avut o afacere de familie într-un garaj din apropiere. Tata se ocupa de aprovizionare, mătușa Aurica era vânzătoare, iar eu mă bucuram că, în teorie, puteam lua cât de multe haine voiam de la magazinul nostru fără a plăti. Totuși, în realitate, mergeam doar cu ai mei și plecam mereu cu 2-3 haine atent alese. Din păcate, afacerea tatălui meu nu a avut succes, iar magazinul s-a închis repede, astfel că a trebuit să îmi schimb planurile.
Un nou magazin second-hand s-a deschis rapid, chiar la parterul blocului nostru. Când aducea marfă, vecina ne chema să ne alegem haine înainte de toată lumea. Indiferent de vreme – noapte, iarnă sau ploaie torențială – eu și mama coboram repede scările pentru a începe căutarea. Vecina descărca saci pe jos și ne scufundam cu toții în hainele răspândite. Le examinăm pe rând și păstrăm pe cele care ne plăceau, formând un morman destul de mare.
Mama, care a început să lucreze într-o bancă, găsea în sacii veniți din Germania și Anglia costume din lână, bluze din mătase și rochii elegante. Chiar și după ce a ocupat funcții de conducere, a continuat să se îmbrace majoritar din magazinele second-hand. Eu, în schimb, căutam mărci celebre. Primii mei blugi Levi’s, de un albastru iconic și dintr-un material deosebit de bun, sunt tot dintr-un sac. Pe atunci, era important să „afle” colegii mei că, deși nu luam haine de la magazinele de marcă, eu reușeam să mă îmbrac elegant. În plus, un alt avantaj era că, spre deosebire de colegele mele care aruncau banii pe tricouri identice, eu nu am avut niciodată problema uniformizării.
Totuși, recunosc că uneori simțeam rușine purtând haine second-hand. Nu înțelegeam obsesia mamei pentru lucrurile ieftine, mai ales știind că ne puteam permite și articole din magazinele obișnuite. Acum, ca adult, înțeleg că a fost modalitatea prin care mama a reușit să facă față unei perioade dificile din viața noastră.
Acest text face parte din proiectul UNFINISHED LOVE STORIES – o platformă editorială ce publică povești reale despre iubire în sens larg. În fiecare duminică dimineață, vei putea citi o nouă poveste ce aduce o perspective diferită asupra iubirii.
Articol scris de Ioana Vîlcu
Parteneriat media
