INTERVIU: regizorul care a surprins despărțirea părinților săi după aproape trei decenii de căsnicie vorbește despre momentul în care a început să filmeze.

Documentarul O familie aproape perfectă analizează despărțirea părinților regizorului la 30 de ani de căsnicie, în timp ce el își construiește propriul drum afectiv. Pelicula semnată de Tudor Platon depășește o simplă biografie, deschizând o conversație despre familiile din România, despre sănătatea mentală a tinerilor părinți și despre provocările generațiilor. Regizorul explică cum a luat naștere proiectul în momentul despărțirii părinților săi și cum a evoluat pe parcursul a cinci ani.

• Filmul intră în cinematografe pe 29 august și va beneficia de proiecții speciale în mai multe orașe din țară, urmate de discuții cu psihologi și sociologi despre temele prezentate în peliculă.

Tudor Platon este membru al Academiei Europene de Film și unul dintre cei mai prolifici directori de imagine din România, având colaborări la peste douăzeci de filme. A lucrat la producții precum Anul Nou care n-a fost, Cadoul de Crăciun și 4:15 P.M. Sfârșitul lumii.

În 2025, Platon revine cu O familie aproape perfectă, un documentar profund personal, prezentat în festivaluri internaționale precum Ji.hlava (Republica Cehă) și DocPoint Helsinki (Finlanda).

Inițial proiectul a pornit ca un jurnal video, născut într-un moment de criză familială, când regizorul a aflat despre despărțirea părinților săi.

Documentarul a fost filmat pe parcursul a cinci ani, între decembrie 2018 și primăvara lui 2023, iar postproducția s-a încheiat în vara lui 2024.

Am început să filmez în decembrie 2018, însă ideea de a realiza un film a prins contur treptat, în contextul izolării provocate de pandemie și a refolierii materialelor adunate.

În acea perioadă, mama a vizitat Bucureștiul și a găsit un perete din sufragerie acoperit cu fotografii cu ea, cu tata și cu mine, o cronologie a momentelor surprinse, fiind profund tulburată de ceea ce vedea. O săptămână a evitat dialogul. Tudor i-a promis că proiectul nu va fi finalizat fără acordul ei. În cele din urmă, femeia și-a exprimat dorința ca filmul să ajungă la cât mai multă lume, în timp ce tatăl regizorului a preferat să nu participe la proiecții publice.

„O familie aproape perfectă” s-a transformat astfel într-un proces de înțelegere și oglindire între familia care se destramă și cea pe care Tudor o începea să o construiască împreună cu partenera sa, Carla Fotea.

Tudor Platon discută în interviuri despre modul în care documentarul atinge teme precum sănătatea mentală a tinerilor părinți, dificultățile relaționale și redefinirea rolurilor în familie. După ce fiul său a crescut, regizorul a înțeles cât de rapid trece timpul și a privit filmul ca pe o mărturie a unei etape prin care a trecut întreaga familie.

Nu știam cum să reacționez; am ales să încep să filmez.

– Ce idei v-au împins să porniți filmările și cum a evoluat proiectul până la final?– Inițial a fost un impuls, nu o intenție clară de a realiza un film. Totul a început cu o zi înainte de ziua mea de naștere în 2018, când mama mi-a spus că tatăl a părăsit casa.

Era prima dată când mama vorbea des despre relația lor și era foarte afectată. Nu știam cum să reacționez, așa că am început să filmez; a fost un reflex defensiv, menit să-mi diminueze energiile contradictorii.

La scurt timp am început o relație cu Carla, iar schimbul rapid de roluri – iubiți/soți/tineri părinți – a generat trăiri intense, adesea în opoziție cu ceea ce se întâmpla acasă, iar camera a rămas mereu aproape. Ideea de oglindire a celor două familii a prins formă după un an sau mai mult, în timp ce încercam să ținem pasul cu viața.

– Dacă vorbim despre ideea de familie, cum ați înțeles acest concept în copilărie și cum îl vedeți acum, în contextul divorțului și al propriei familii?

Am trăit copilăria la bunici, într-o comunitate montană, într-o familie de țărani cu roluri foarte clare, într-o societate patriarhală. Când am început școala m-am mutat în oraș cu părinții. Era deja finalul anilor ’90 și începutul anilor 2000, o perioadă de confuzie în societatea românească.

Am înțeles mai târziu că primul deceniu de după Revoluție a fost marcat de traume pentru mulți oameni activi, cu efecte psihologice persistente. Referitor la familie, am sesizat momente de tăcere prelungă care făceau aerul din casă greu. Două decenii mai târziu m-am trezit prins între așteptările din copilărie și noile norme despre familie, o perioadă în care ideea de familie s-a liberalizat. Pentru mine, aceste observații au fost argumente pentru a porni filmul.

Sper să ducă la introspecție și nu la o judecată a celuilalt.

– Pentru cine ați ales să faceți acest film și ce ați dori ca publicul să își amintească din el?– Inițial a fost destinat mie, părinților mei și partenerei mele, ca un jurnal video ce facilita apropierea și deschiderea unor conversații.

Cu timpul, a devenit o încercare de a ține pasul cu schimbările din interiorul familiei, traversând etape precum copil, părinte, cuplu, familie, iubire și depresie postpartum.

– Este documentarul o invitație la comunicare onestă în familiile din România, dar și în cupluri?– Sper ca filmul să stimuleze astfel de discuții, motiv pentru care înainte de lansare vom organiza proiecții în orașe diverse, urmate de dialoguri cu psihologi și sociologi despre temele din film.

Nota redacției: un program detaliat al evenimentelor poate fi consultat prin canalele oficiale ale producției.

Iubirea poate lua extrem de multe forme.

– Ce v-ați dovedit despre iubire după ce ați asistat la destrămarea unei căsnicii de trei decenii?– Am constatat că iubirea se manifestă într-o multitudine de forme, iar multe dintre ele trec neobservate, ceea ce poate provoca nefericire și alienare.

– Relația dumneavoastră pare să contrasteze cu povestea părinților. Cum a fost să o construiți în paralel cu filmările?– La început a fost o joacă cu camera, ca un jurnal în care Carla s-a implicat încă din primele momente. A fost ca să surprindem momente importante în timp real, iar camera a devenit, peste timp, un martor al intimităților noastre, uneori incomod, alteori necesar pentru drumul nostru. Ideea ca materialele să ajungă în film a apărut mai târziu, iar montajul ne-a oferit ocazia să ne uităm la propria relație ca într-o oglindă, ajutându-ne să îndepărtăm prejudecățile despre cuplu, familie și iubire.

– Ați simțit vreodată că această experiență vă sabotează propriul drum în iubire?– Da, teama de a ajunge într-un loc similar cu părinții m-a urmărit; o idee de familie transmisă de la bunici. Această frică m-a făcut uneori rigid, dar a slăbit pe măsură ce am discutat cu Carla despre tiparele familiale.

Dacă ne referim la experiența filmatului, mult timp nu m-am aruncat în emoții intense fără a avea camera la aproape. Carla înțelegea acest lucru și m-a acceptat. Când am început efectiv montajul, a fost necesar să trăiesc mai mult în familia noastră. Ulterior, și Iacob, fiul nostru, a început să-mi arate că sunt pe drumul potrivit.

– Mai mult, cum vedeți relațiile de iubire în prezent, în generația noastră, ce ați învățat despre ele și ce mituri au fost demolate?– Ele diferă față de generațiile anterioare în sensul că vorbim despre ceea ce trăim, însă suntem învăluiți de un flux mare de informații și teorii despre cum ar trebui să arate o familie. În același timp, multe rămân asemănătoare, deoarece trecem prin aceleași etape și experiențe.

Nu există o formă legitimă unică a familiei.

– Sănătatea mentală a tinerilor părinți e o temă discretă, dar prezentă în film. Cum ați simțit necesitatea de a o integra și de ce?– Era clar că va reprezenta un punct central, pentru că dificultățile noastre ca părinți au reflectat provocările din relația părinților mei.

Pe de altă parte, este important să discutăm despre sănătatea mentală a părinților încă de la început, nu doar despre cum mănâncă și doarme bebelușul. Am realizat cum nevoile noastre, adesea neexprimate, au dispărut. Ulterior am înțeles că era o problemă comună, cu un nume și frecvență frecventă. Sper ca filmul să pornească o discuție amplă despre așteptări și depresie postpartum.

– Ce înseamnă pentru voi, în 2025, o „familie aproape perfectă”?– O familie reală, cu loc pentru greșeli, renegocieri și iertare. „Aproape” reprezintă antidotul la imaginea impecabilă.

– Și dacă plasăm acest concept într-un context românesc în care există forțe politice care militează pentru familia tradițională, ce ați dori ca românii să înțeleagă din această poveste?– Că nu există o singură formă legitimă de familie. Că adevărul emoțional dintr-o casă, oricât de dureros, este mai sănătos decât conformarea la o imagine idealizată. Iar relațiile necesită muncă în timp, nu lozinci.

– Ce ați învățat despre iertare – de sine și față de ceilalți – în tot acest proces de ruptură și reconstrucție, trăit cu camera pornită?– În primul rând, am înțeles că iertarea se învață și vine în pași mici: asculți până la capăt, îți ceri iertare fără a adăuga condiții, și accepți că ai iubit cum ai știut atunci.