INTERVIU: Un fost coleg al lui Ion Iliescu vorbește despre tranziția fostului președinte de la „lider deschis” la „dezamăgire profundă”. „Dezbinarea actuală poartă semnătura lui Ion Iliescu”

„Întâlnirile la redacție cu Iliescu erau o adevărată plăcere. Aveam mari speranțe ca el să conducă țara”, spune un fost coleg de la Editura Tehnică. Însă, adaugă acesta, nu a regăsit nimic din „Iliescu de la editură” în „Iliescu președinte”.

• Anton Popescu, în vârstă de 77 de ani, s-a angajat la Editura Tehnică în 1986. În acea vreme, Ion Iliescu era directorul instituției. Cei doi au lucrat împreună până în 1989.

Anton Popescu își amintește că a ajuns la Editura Tehnică prin intermediul unei cunoștințe care l-a informat că „tovarășul Iliescu vrea să angajeze pe cineva în domeniul energetic”. Absolvent al Facultății de Energetică și al celei de Filosofie, el a considerat că posturile de redactor i s-ar potrivi.

Avea 38 de ani când l-a întâlnit pe Ion Iliescu, aflat la conducerea editurii. Prima întrebare a fost legată de apartenența sa la partid.

„Am devenit membru de partid într-o săptămână”

„Nu eram membru de partid și nici nu îmi doream acest lucru. Pe atunci, era imposibil să lucrezi la o editură fără să fii membru de partid. Iliescu a luat imediat telefonul și a cerut ajutorul doamnei Suzana Gâdea.”

Suzana Gâdea a condus Consiliul Culturii și Educației Socialiste între 1979 și 1989.

A urmat un proces ce a implicat aprobări de la Iliescu, Gâdea și, în final, de la secretarul pentru propagandă din București, Nicolae Croitoru. „Dacă nu e membru, îl facem”, își amintește Popescu discuțiile telefonice.

„Într-o săptămână am fost acceptat în partid. De obicei, verificările erau riguroase, dar pe mine m-au acceptat rapid”, povestește acesta. După ce a intrat în partid, a fost și angajat.

Anton Popescu știa de reputația lui Ion Iliescu, ceea ce l-a determinat să accepte funcția la editură. „Eram la curent cu parcursul lui Iliescu: Tineret, Timișoara, Iași și, în final, la editura, după ce Ceaușescu îl considerase o posibilă amenințare.”

„Era popular printre colegi”

Anton Popescu obișnuia să-l viziteze pe Iliescu la birou pentru diverse discuții administrative. Îl vedea frecvent citind Pravda, publicația Partidului Comunist din Rusia.

„Aveam o relație bună cu el. Era amabil și ne permitea multă libertate comparativ cu alte locuri de muncă din acea perioadă. Programul era flexibil, lucru rar întâlnit atunci.”

Iliescu respecta însă orarul zilnic. „Era întotdeauna primul la birou, venind la ora 8:00.”

„Odată, în lift, ne-a spus cu umor că frații noștri din comunism deja lucrează, făcând aluzie la programul nostru lejer. Deși părea că nu era de acord, nu ne impunea nimic.”

„El era un lider deschis. Ședințele cu el erau mereu plăcute. Veneam dintr-un mediu sever și aici reușeam să simt o anumită libertate. Mulți dintre noi își doreau să-l vadă conducând țara. Deși erau câțiva care nu îl simpatizau, majoritatea îl apreciau.”

„Pentru mine a fost o rază de speranță”

Popescu rememorează cum întreaga echipă vedea în Iliescu un potențial succesor al lui Ceaușescu, dar cu o abordare mai umană.

„Când a avut loc Revoluția din 1989, ne-am bucurat când am aflat că fostul nostru șef a preluat conducerea. Am avut mari speranțe.”

Cu toate acestea, realitatea a fost dureroasă. „Nu, nu, nu”, răspunde ferm când este întrebat dacă a regăsit ceva din vechiul Iliescu în președintele de mai târziu.

„Și pentru mine, speranța a devenit dezamăgire. Era un mare potențial, dar am fost păcăliți. La televizor, pe 22 ianuarie, am realizat adevărul crunt.”

În 22 ianuarie 1990, Iliescu a dezvăluit că Frontul Salvării Naționale va participa la alegerile din mai.

„Dezbinarea prezentă este semnătura lui Ion Iliescu”

După 1990, Anton Popescu nu a mai putut privi către Iliescu fără rezerve.

„Simțeam o revoltă, deși nu ură, deoarece era greu să accept că cineva a putut distruge imaginea acestei țări. Mineriada a afectat grav reputația României și, din păcate, dezbinarea actuală i se datorează în mare parte.”

„Mineriadele au fost grotesce, iar modul în care a preluat puterea a fost la fel. Credeam în idealurile Revoluției, dar el și Petre Roman aveau deja planurile pregătite.”

„Avea acces la informații, chiar înainte de fuga lui Ceaușescu.”

Întâlnirea care a adus deziluzie. „Am privit în tăcere”

Pe 3 martie 1990, Anton Popescu și colegii săi de la editură au mers să-l felicite pe Iliescu cu ocazia zilei sale de naștere.

„Ne-a primit călduros, dar am văzut altă latură în el. Atunci, mi-am dat seama de adevăratele sale intenții legate de opoziție.”

„Nu îmi amintesc cuvintele, dar a subliniat că trebuie să elimine opoziția, lucru care m-a dezgustat. Nu am spus nimic, dar am simțit că era de altă factură.”

Astăzi, Anton Popescu afirmă: „Deși nu îmi pare rău de el, am iertat, dar erorile lui se resimt și astăzi în România.”