Raport științific: NASA testează cel mai recent model de pânze solare ● Explicarea anomaliilor lunilor planetei Marte ● Sacrificiile umane în neoliticul european

NASA se pregătește să testeze un nou model de pânze solare ● Explicarea anomaliilor lunilor de pe Marte ● Sacrificiile umane erau frecvente în neoliticul european.

NASA testează cel mai recent model de pânze solare

Pe planetă, energia solară este considerată aproape nelimitată, dar în spațiul cosmic Soarele joacă un rol mult mai complex. Acesta emite un vânt solar, un flux de particule încărcate electric, care poate propulsa sonde spațiale având un design asemănător cu cel al unei nave vechi. În acest context, NASA a anunțat că va testa o nouă generație de pânze solare.

Aceasta nu este prima încercare în dezvoltarea acestei tehnologii. Prima misiune a fost sondei japoneze Ikaros, lansată în 2010, urmată de sondelor LightSail-1 (2015) și LightSail-2 (2019). Acum, NASA va testa un alt proiect, denumit Advanced Composite Solar Sail System (ACS3), care va fi testat în spațiul cosmic.

Exploatarea vântului solar nu este o idee recentă. În 1908, savantul suedez Svante August Arrhenius a sugerat că vântul solar ar putea mișca obiecte în spațiul interstelar, iar în 1924, cercetătorul rus Konstantin Țiolkovski a propus utilizarea velelor solare pentru a atinge „viteze cosmice”.

Studii viitoare au arătat că sondele cu vele solare oferă avantaje semnificative în comparație cu cele care utilizează combustibil. Unul dintre cele mai importante avantaje este că sonda nu depinde de combustibil, ceea ce face misiunile mai accesibile din punct de vedere financiar și mai durabile.

Tehnologia este deja funcțională, însă cercetătorii lucrează pentru a îmbunătăți structura de susținere a velelor. O structură mai ușoară și mai rezistentă va asigura o eficiență și o durabilitate mai mari pentru sonde.

Aceasta este exact ceea ce urmează să verifice specialiștii de la NASA, utilizând un material compus din polimeri flexibili și fibră de carbon. Sonda va fi lansată din Noua Zeelandă pe o orbită de circa 1.000 de kilometri altitudine, iar deschiderea velelor, cu o arie de 80 de metri pătrați, va dura în jur de 25 de minute (comparativ, LightSail-2 avea o arie de doar 32 de metri pătrați).

Aceasta este doar începutul planurilor NASA. Conform experților, o structură similară ar putea susține vele cu o suprafață de până la 2.000 de metri pătrați, având implicații imense.

Dacă brațele din fibră de carbon se dovedește fiabile, acestea ar putea fi utilizate pentru a construi structuri de susținere pentru modulele locuibile de pe Marte și Lună. De asemenea, ar putea fi folosite pentru sisteme de comunicație cu planeta noastră, deschizând astfel posibilitatea colonizării viitoare a sistemului solar.

Cum se explică anomaliile lunilor planetei Marte?

Phobos și Deimos, cei doi sateliți naturali ai lui Marte, reprezintă un adevărat mister. Spre deosebire de celelalte luni din sistemul solar, acestea au forme neregulate, asemănătoare unor cartofi. Din cauza acestor forme, rămâne neclar modul în care s-au format.

Există două teorii principale privind originea acestor luni. Una dintre teorii, susținută de mulți cercetători, afirmă că Phobos și Deimos ar fi asteroizi capturați de gravitația lui Marte. Exemple similare există, cum ar fi Triton, satelitul lui Neptun.

A doua teorie sugerează că lunile ar fi fost create în urma unui impact cu un corp ceresc asemănător, similar procesului care a dus la formarea Lunii, în urma ciocnirii Pământului cu o planetă primordială. Totuși, niciuna dintre aceste teorii nu reușește să explice complet natura sateliților marțieni.

Dacă Phobos și Deimos sunt asteroizi capturați, orbitele lor ar trebui să fie eliptice și nu atât de apropiate de ecuatorul marțian. Iar pe de altă parte, dacă s-au format în urma unui impact, compoziția lor ar trebui să reflecte densitatea planetei Marte, care este mai puțin densă decât silicatul, cel mai comun material de pe Marte.

Recent, un grup de astronomi de la Institutul Tehnologic din Tokyo a propus o a treia teorie. Aceștia sugerează că Phobos și Deimos s-ar fi format în urma unui impact cu un corp ceresc care avea o cantitate mare de gheață.

Simulările arată că un impact cu un corp din rocă ar genera suficient material pentru a forma un inel din care ar trebui să rezulte trei luni, nu două. Un impact cu un corp bogat în gheață ar explica lipsa lunii suplimentare.

Această teorie ar explica și variațiile de densitate, precum și orbitele actuale ale sateliților. Totuși, această ipoteză are propria sa problemă: calculele sugerează că corpul ceresc ar trebui să conțină între 70-90% apă sub formă de gheață, o proporție rar întâlnită în sistemul solar. Ganymede, satelitul lui Jupiter, este totuși cel mai apropiat exemplu, conținând 50% apă.

Este de remarcat că la începutul sistemului solar, condițiile ar fi putut fi diferite. Analiza mostrelor de pe asteroidul Ryugu sugerează că acesta ar putea proveni dintr-un corp ceresc care conținea între 20-90% apă.

În concluzie, deși este o teorie promițătoare pentru a explica anomaliile celor două luni, aceasta necesită dovezi suplimentare. În 2031, misiunea Martian Moons eXploration (MMX) a Agenției Spațiale Japoneze ar putea aduna mostre de pe Phobos, ceea ce ar putea clarifica aceste mistere.

Practicile de sacrificii umane în neoliticul european

Fără sisteme de scriere, multe din credințele și practicile religioase ale neoliticului european sunt învăluite în mister. O echipă de arheologi din Franța și Germania a realizat un studiu recent publicat în revista Science Advances, care își propune să facă lumină asupra acestor practici.

Cercetătorii au analizat rămășițele a trei femei care au fost îngropate împreună cu aproximativ 5.500 - 6.000 de ani în urmă, în situl de la Saint-Paul-Trois-Châteaux, din sud-estul Franței. Poziția neobișnuită a scheletelor a fost cu adevărat surprinzătoare.

Două dintre victime erau poziționate într-o manieră similară cu incapacitatea, o metodă folosită pentru intimidare, unde persoanele sunt legate la picioare, mâini și gât, suferind astfel de sufocare. Cea de-a treia femeie părea a fi fost îngropată în viață, datorită poziției ciudate a corpului.

Cercetătorii au căutat cazuri similare și, spre surpriza lor, au găsit aproximativ 20 de situri în întreaga Europă în care persoanele înhumate au suferit tratamente asemănătoare. Aceste situri datează din perioada cu 7.400-6.800 de ani în urmă.

Aceasta nu pare a fi o situație singulară, ceea ce ar putea indica un ritual popular în întreaga Europă în acele vremuri. De asemenea, autorii studiului au descoperit gravuri mezolitice într-o peșteră din Sicilia, Grotta dell’Addaura, care reprezentau scene de sacrificii umane, sugerând o practică răspândită.