Care sunt fricile întâlnite la copii și cum le putem gestiona. Psiholog: „Fricile transgeneraționale – precum teama de eșec, de sărăcie, de singurătate – se pot transmite prin gesturi, tonuri și așteptări nespuse”

Fricile fac parte din viața tuturor copiilor, deși părinții pot să nu le înțeleagă sau să le considere exagerate. De la nou-născutul care se sperie de zgomote, până la adolescentul care ezită să meargă la școală, aceste temeri evoluează pe parcursul dezvoltării. Unele sunt moștenite inconștient, altele sunt generate de evenimente recente sau de influențele unei lumi în continuă schimbare. Psihologul Ruxandra Sersa, clinician și psihoterapeut format în psihoterapie psihanalitică la Centrul de Excelență MindCare, prezintă părinților un ghid cuprinzător al fricilor în funcție de vârstă și metode eficiente de a sprijini fiecare etapă de dezvoltare.

Psihologul Ruxandra Sersa subliniază că frica joacă un rol crucial în dezvoltarea emoțională a indivizilor. De-a lungul istoriei, frica a fost un aliat vital pentru supraviețuire, învățându-ne să ne ferim de pericole, cum ar fi prădătorii, înălțimile sau necunoscutul.

Fricile fac parte din dezvoltarea normală. Nu necesită „reparații”

Frica nu este o problemă de depășit în viața unui copil, ci are rolul de a indica maturizarea mentală și adaptarea la mediul înconjurător. Adesea, părinții sunt tentați să le ignore sau să le minimalizeze („Nu ai de ce să te temi!”) și să caute soluții rapide. Fiecare frică, declară Ruxandra Sersa, trebuie abordată cu răbdare, nu cu dorința de a o „repara” rapid. Mai mult, unele temeri pot fi transmise inconștient de la părinți la copii: „Fricile transgeneraționale – frica de eșec, de sărăcie, de singurătate – pot fi transmise subtil, prin gesturi și tonuri, așteptări nespuse”, explică psihologul. Iată cum evoluează aceste frici în funcție de vârstă.

Bebeluși (0-6 luni): reflexele primordiale indică frici incipiente

În această etapă timpurie, fricile nu sunt de obicei conștientizate. Totuși, reacțiile instinctuale – cum ar fi tresăririle la zgomote sau neliniștea generată de distanța față de părinți – pot indica teama. Reflexul Moro este un exemplu de astfel de reacție, având un rol esențial părintele: „Vocea calmă, atingerea constantă și mișcările blânde transmit bebelușului mesajul că e în siguranță”, afirmă specialistul.

Pentru a liniști bebelușii, Ruxandra Sersa sugerează menținerea unei predictibilități și contact fizic constant. „Ținut în brațe, legănat blând și vorbindu-i cu o voce calmă și regulată, bebelușul va realiza că, deși lumea poate fi zgomotoasă și imprevizibilă, este un loc sigur”, explică psihologul. Crearea unui ambient familiar – prin păturici, cântece sau sunete ambientale – contribuie la dezvoltarea unei „pieli psihice externe” care asigură continuitatea.

Sugari (6-12 luni): respingerea necunoscuților reflectă un atașament sănătos cu părintele

În jurul vârstei de 6–8 luni, apare anxietatea față de străini – un semn că bebelușul devine conștient de diferențele dintre persoanele cunoscute și cele necunoscute. „Pentru un părinte, acest lucru poate părea frustrant sau incomod, mai ales când copilul care zâmbea oricui acum plânge când este în brațele bunicii. Totuși, din perspectiva dezvoltării, este un semn de progres”, explică Ruxandra Sersa.

Este esențial să nu forțăm copilul să accepte persoane necunoscute: „Îi oferim timp pentru a se acomoda, stând aproape de el, validându-i reacția – ai făcut cunoștință cu cineva nou – și asigurându-l că este în siguranță”. Frica poate, paradoxal, să fie un indiciu al unui atașament sănătos, afirmă psihologul: „Este nu doar normal, ci și o dovadă că atașamentul este sigur”.

Copiii mici (1-3 ani): temerile legate de întuneric și monștri derivă din imaginația în dezvoltare

Pe măsură ce copiii încep să distinga realitatea de fantezie, apar noi temeri: umbre, monștri, zgomote ciudate. „Frica de întuneric, de zgomotele neașteptate, de monștri sau umbre este naturală – nu pentru că au învățat să se teamă, ci din cauza faptului că încep să imagineze ceea ce nu pot vedea”, lămurește Ruxandra Sersa.

Cheia în această etapă nu este raționalizarea, ci acceptarea emoțiilor. „Copilul are nevoie ca părintele să-i valideze frica, fără a o întări sau ridiculiza”. Un spray „antimonstru”, o lanternă sau o poveste despre un copil care împrietenește cu monștrii sunt metode simple, dar eficiente. Acestea oferă copilului sentimentul de control și îl ajută să activeze răspunsuri proactive.

Preșcolarii (3-5 ani): monștrii de sub pat pot reflecta figuri autoritare sau conflicte reale

Fricile devin mai sofisticate și mai specifice: „monștri sub pat, insecte, clovni, fulgere, personaje negative din povești sau obiecte înfricoșătoare”. În această etapă, copilul proiectează conflicte interioare în mediul înconjurător. „Copilul se confruntă simbolic cu forțele interne și externe – de aceea, monștrii pot fi și o reflectare a acestor conflicte, nu doar stimulii din exterior”, detaliază psihologul.

De exemplu, un copil care se teme de o figură parentală autoritară poate visa la monștri agresivi sau evita să doarmă singur. Dacă simte tensiuni în familie sau a fost martor la certuri sau abandonuri, fricile ar putea să fie proiectate pe personaje negative din povești sau pe obiecte din cameră. Acest mecanism este o adaptare emoțională inconștientă prin care copilul „exprimă” dificultăți de procesare. Nu reprezintă manipulare sau fantasare, ci o formă de reacție adaptativă.

Întâlnirile cu aceste temeri pot fi facilitate prin jocuri de rol, teatru de păpuși sau povești terapeutice. Părintele trebuie să observe cu empatie ce transmite copilul prin fricile sale, fără a grăbi explicațiile raționale („Nu există monștri!”). De asemenea, frici moștenite pot apărea: „Un părinte care a avut traumă sau nesiguranță în copilărie poate transmite inconștient aceste trăiri”. Ce are nevoie copilul? Calm, prezență și suport emoțional.

Școlarii mici (6–7 ani): temerile devin ancorate în realitate

Odată cu începerea școlii, temerile se concretizează: moarte, boli, războaie. Dacă până acum temerile erau imaginate, ele devin acum evidente. „Este perioada în care moartea devine o noțiune clară, iar realitatea începe să capete sens”, explică psihologul.

Cum putem identifica dacă frica este o etapă normală sau o problemă? „Diferența dintre o panică normală și una patologică ține nu doar de intensitate, ci și de impact: dacă frica îl împiedică pe copil din activitățile zilnice, dacă evită anumite locuri, subiecte sau oameni...”. Răspunsul constă în echilibrul adultului: „Fricile necesită prezența unor martori liniștiți, nu soluții miraculoase”, afirmă psihologul.

A acționa ca un „martor liniștit” înseamnă a fi prezent, atât fizic cât și emoțional, fără panică sau graba de a oferi soluții rapide. De exemplu, dacă un copil spune „Mi-e frică să merg la școală, cred că mi s-ar putea întâmpla ceva”, un părinte s-ar putea simți tentat să răspundă cu „Hai, nu fi absurd, ce ar putea să ți se întâmple la școală?”. Un răspuns de acest tip poate intensifica frica, lăsând copilul izolat în emoțiile sale. O reacție pozitivă ar putea fi: „Te înțeleg. E greu să mergi atunci când îți e teamă. Vrei să-mi împărtășești ce ai simțit ieri?” pentru a valida sentimentul și a deschide calea spre procesare.

A fi un martor liniștit implică a nu nega emoția („Nu e nimic de ce să te temi”), a nu ne pierde în emoțiile copilului („Doamne, și eu mă tem când te aud cum plângi!”) sau a oferi imediat distragere sau recompensă („Dacă nu mai plângi, îți dau ciocolată”), ci a fi acolo ca un adult care oferă siguranță prin prezență.

Astfel, rolul părintelui devine dublu: să observe lucid dacă frica devine o problemă care blochează copilul în învățare, joc sau socializare, și, în același timp, să fie un suport afectiv stabil, care comunică, fără cuvinte: „Nu ești singur. Te văd. Cum putem face față împreună?”. Aceasta este prezența necesară în fața fricii – nu soluții rapide sau artificii, ci un adult calm.

Adolescenții: temerile legate de respingere și eșec se interiorizează și devin mute

În cazul adolescenților, temerile se mută de la exterior spre interior: „Cine sunt eu, ce loc ocup în lume, sunt suficient de valoros, voi fi iubit, acceptat, văzut?”. Este o etapă caracterizată prin transformări ale corpului și identității, iar fricile se concentrează asupra respingerii, eșecului și neadecvării.

„Un adolescent poate părea distant sau ironic, dar în spatele comportamentului se pot ascunde anxietăți profunde”, afirmă Ruxandra Sersa. Din păcate, aceste temeri nu sunt exprimate în mod direct: „vor provoca, vor testa limitele, vor construi un zid. Sub aceste comportamente, se află adesea întrebarea nerostită: mă poți accepta așa cum sunt, fără a mă respinge?”

Ce putem face? Să rămânem prezenți. „Conectarea autentică, fără presiune sau judecăți, doar cu prezența noastră emoțională, ajută adolescentul să se simtă susținut”. Este important să ne recunoaștem și propriile temeri: „A sprijini un adolescent în fața fricilor lui înseamnă, adesea, să privim și noi adânc în fața propriilor frici – și să le facem față, astfel încât să nu le transmitem mai departe”.

Copiii au nevoie de suportul nostru, nu doar de soluții!

Indiferent de vârstă, frica nu este dușmanul copilului – ci un indiciu că acesta are nevoie de siguranță, continuitate și sprijin emoțional. Părinții ar trebui să nu se concentreze pe eliminarea fricii, ci să o înțeleagă și să ofere copilului un spațiu în care frica să poată fi exprimată și, uneori, transformată. Unele temeri se risipesc într-o îmbrățișare. Altele necesită povești, tăcere sau timp. Toate au nevoie de un adult care să nu fugă.