Cehov de ieri și Cehov de astăzi, într-un spectacol de neratat
Piesa „Trei surori”, regizată de Theodor Cristian Popescu la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, este un spectacol cu o prestanță artistică indiscutabilă, demonstrând că trupa de acolo este bine pregătită profesional, conform opiniei criticului de teatru Mircea Morariu.
După ce a publicat o lucrare valoroasă despre „Livezii de vișini”, marele critic George Banu revine la Cehov printr-o micromonografie deosebită. Aceasta a apărut întâi în franceză la o editură elvețiană, având titlul simplu „Cehov”, iar în 2017 a fost tradusă în română de Vlad Russo (Nemira) cu un titlu ușor modificat, „Cehov, aproapele nostru”, evocând cercetarea clasică a lui Jan Kott, „Shakespeare, contemporanul nostru”.
George Banu pare să susțină ideea lui Roland Barthes din lucrarea S/Z, care contestă concepția despre opera deschisă. Barthes afirma că textele clasice prin natura lor nu permit o infinitate de interpretări, având o deschidere limitată. Spre deosebire de Shakespeare, care poate fi considerat un contemporan prin versatilitatea sa, opera lui Cehov are o deschidere limitată, dar în același timp îi conferă abilitatea de a aparține atât trecutului, cât și prezentului, invitându-ne să o citim și să o punem în scenă de parcă ar fi contemporană.
Cehov este descris de Banu ca un dramaturg aflat la o răspântie, aceasta având loc între două secole, între Rusia și Occident, între realism și simbolism, între istorie și familie, între eveniment și situație, între exterior și interior, între dramatic și comic, între datorie și plăcere.
Un amestec inedit de Cehov
Reflectând asupra acestor idei, am urmărit spectacolul „Trei surori” și am constatat că acesta face exact asta – oferă o combinație subtilă și captivantă între Cehov de odinioară și cel de astăzi.
Spectacolul începe cu un omagiu adus Cehov-ului de altă dată, prezentându-se personajele pe rând într-o cameră ce include o masă lungă (scenografia: Velica Panduru), dar fără un singur samovar. Primul personaj, Olga (Elena Popa), se plânge frecvent de dureri de cap, în timp ce Mașa (Nora Covali) se simte frustrată din cauza căsniciei cu un profesor mediocre, Kulîghin (Daniel Beșleagă), un personaj care își laudă ridicolul statut de „înlocuitor” al lui Kulîghin. Aici, Mașa decide să se retragă din lume, subliniind o observație a lui Kulîghin despre numărul de invitați la o aniversare, ceea ce aduce o aluzie la Cina cea de taină. Irina (Teodora Crișan) este proaspătă, naivă și îmbrăcată în alb, în contrast cu Mașa în albastru.
De data aceasta, Olga nu poartă doliu ca în alte interpretări, caracterizându-se ca o figură realistă și se va dezvolta pe parcursul spectacolului, mai ales în noaptea incendiului și când devine directoare de școală. Andrei Prozorov (Emanuel Becheru) este un caracter ursuz și deziluzionat, dar care își păstrează iluzia unei cariere universitare. Pe scenă își fac apariția vărzii Tuzenbah (Valentin Florea) și Solionîi (Paul Ovidiu Cosovanu), în timp ce doctorul Cebutîkin (Dragoș Ionescu) îi oferă Irinei un cadou simbolic - un tablou cu Fecioara Maria.
Calmul care domnește în scenă este brusc perturbat de sosirea impetuoasă a Nataliei (Corina Grigoraș) și versatilitatea lui Versinin (Mircea Postelnicu), care tulbură comportamentul Mașei. O secvență curioasă are loc în imaginația Irinei, care pare a fi constrânsă să se fotografieze de personaje care anterior nu păreau mai mult decât figuri anoste.
Este acest moment legat de Rode și Fedotik sau este doar o iluzie? Această secvență clarifică și utilitatea citatului din Svetlana Aleksievici despre natura misterioasă a războiului, legată de actuala situație din Ucraina. Reieșind din perioada în care Cehov scria, Rusia era deja marcată de anticipația schimbărilor și posibilității unei catastrofe.
Ne aflăm acum aici și acum, observând dezvoltările din al doilea act al piesei. Masa rămâne în semiobscuritate (iluminarea: Cristian Niculescu) și baloanele gri din decor creează o atmosferă sumbră. Andrei Prozorov nu pleacă la Universitate, ci este din ce în ce mai dominat de Natalia și se conștientizează ratarea profesională. Olga își menține luciditatea, iar Mașa se îndrăgostește de Versinin.
Mișcarea scenică, coregrafiată de Flavia Giurgiu, aduce un aport important în relationarea dintre personaje. Irina, care a pierdut inocența, devine din ce în ce mai agresivă și defensivă, semn că timpul rochiilor albe a trecut.
Dialoguri sporadice
În timp ce toți discută și își exprimă viziunile despre viitor, dialogurile autentice lipsesc aproape complet. Spectacolul capătă o nuanță absurdă, amintind de operele lui Ionesco și Beckett. Kulîghin devine tot mai ridicol în postura de soț încornorat, iar contradicțiile dintre ofițerii de rang înalt devin tot mai evidente.
Sub conducerea strictă a Nataliei, mascații sunt deconectați, iar sosirea unor agresori amenință stabilitatea grupului. Irina, la auzul cuvântului „Moscova”, subliniază suferința artiștilor persecutați de regimul actual.
Spectacolul are momente de virtuozitate regizorală în reprezentarea catastrofei și interacțiunilor dintre personaje, culminând cu imaginea celor trei surori, Olga, Mașa și Irina, care rămân într-un decor mohorât, precum după o nenorocire, cu speranța și îngrijorarea reprezentate de tânărul generație: Mara Obreja, Maria Mihăilă, Ana-Sofia Dăscălescu.
„Trei surori”, de Anton Pavlovici Cehov, în regia lui Theodor Cristian Popescu, se joacă la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț.
