INTERVIU: Peripeţiile filmului românesc Jaful Secolului în Olanda. La Kunsthal nu ni s-a permis filmarea în interior; doar dacă te afli într-o zonă în care se vorbește română, personalul poate manifesta o reacție de temere.

Tudor Reu, producătorul peliculei Jaful Secolului, semnată de regizoarea Teodora Mihai după scenariul lui Cristian Mungiu, vorbește despre etapele producției și explică de ce procesul nu a avut loc în Olanda, ci într-un muzeu din Belgia, unde expoziția include tablouri create special pentru film.

• Totul pornește de la ideea că viața este plină de alegeri. Poți decide cum îți trăiești traseul și cum îți iei veniturile. În Occident există posibilitatea de a obține venituri oneste. Subiectul principal al filmului pleacă de la jaful în care o bandă de români a sustras șapte opere celebre din Kunsthal, Rotterdam: lucrări de Van Gogh, Picasso, Gauguin, Matisse și Monet. Pelicula a fost desemnată ca reprezentantă a României pentru premiile Oscar din 2026. În aceeași notă, Tudor Reu împărtășește și planuri pentru Epoca de Aur 3, o nouă serie pe care intenționează să o filmeze anul viitor.

Premiera internațională a Jafului Secolului a avut loc la Festivalul de Film de la Varșovia, unde pelicula a fost premiată. În România, lansarea în sălile din întreaga țară este programată începând cu 23 septembrie.

Cum a pornit colaborarea dintre scenariul lui Cristian Mungiu și regia semnată de Teodora Mihai, în calitate de producător? Cristian avea ideea în minte de mult. După ce am co-produs debutul Teodorei Mihai cu filmul La Civil, care a cucerit premiul Un Certain Regard la Cannes, i-am propus Teodorei să conducă regia, pentru că aceasta este o regizoare belgiană de origine română ce trăiește în preajma acelei regiuni.

Teodora a spus deseori că este regizoare belgiană doar când primește un premiu; în rest se simte româncă în Belgia. Această autopercepție a rămas vizibilă și ne-a convins să o desemnăm regizoare. Contextul din 2021 a ilustrat cum percepțiile despre identitate pot alimenta proiecte cu puternic mesaj suveranist, iar atmosfera de român frustrat în Occident era deja evidentă.

Teodora Mihai, regizoarea filmului, are și propria poveste de migrant: România – SUA – Europa

Teodora Mihai își aduce în proiect și o experiență personală. Părinții ei au plecat în Belgia în anii ’90 pentru muncă sezonieră, iar ea a crescut acolo în anii adolescenței. Ea poartă în sânge amintirile acelei perioade și modul în care identitatea a influențat alegerile.

În acea perioadă a fost ținta bullying-ului rasist. Pe atunci în Olanda exista un partid extremist mai puternic decât cel de azi; a fost interzis, apoi reînființat sub alte denumiri. Deși a urmat studii în film în SUA și are doi copii în Belgia, nu a fost întotdeauna privită ca belgiană.

Această ballast identitar a apropiat-o de personajele din film, care nu și-au dorit să fie fie olandezi sau belgieni. Au ales, în momentul respectiv, o cale de a face bani care nu implică munci obișnuite.

Aveam o vorbă pe parcursul pregătirilor: „Ei sunt cetățeni europeni la fel ca Regina Olandei.” În esență, sunt oameni născuți în Europa și cetățeni ai Uniunii.

Acum apar alegerile: ce faci mai departe? Fără îndoială, personajul creat după Macrina Bârlădeanu continuă să trăiască în contextul în care ocupă o viață aparte, iar fata implicată își continuă munca.

„Totul este o alegere în viață”

– Toate personajele pornesc de la situații reale. Din perspectiva ta, fac parte din deficiențele cărui sistem? – Nu există o deficiență a vreunei structuri. Totul ține de alegerile de viață. Când te aventurezi în Occident, ai posibilitatea să faci bani pe cale cinstită. Personajul înrolat în film optează pentru această cale, întrucât meseria pe care o practică în Olanda este legală.

Mai mult, aproape de situația în care își alege această cale, fata nu rămâne să fie altceva decât ceea ce a ales. Ea nu mai poate fi altceva decât această profesie.

Noi eram radicali spre dreapta, voi sunteți radicali spre stânga

– Cum vezi generația tânără, ca fiind radicală? – Orice generație tânără are o doză de radicalism; nuanțele apar pe măsură ce oamenii cresc. Noi eram orientați clar spre dreapta, în timp ce tinerii de astăzi par mai deschiși spre stânga.

Este firesc ca fapta de a fura să nu fie normală; idealul este să înveți oamenii să acționeze corect, nu să arăți cu degetul spre străini sau să acuzăm lipsa educației. Noi nu ne-am putut educa în totalitate pe noi înșine.

Încercările cu termenii precum hoțoman sau hoț mic sunt greu de tradus; în română sună altfel decât în engleză sau franceză. Este o diferență de exploatare lingvistică. În România, când vorbim despre situații de acest tip, se folosesc nuanțe diferite pentru a descrie comportamente.

În țara noastră se întâlnesc condiții complicate, iar educația este cheia. În plus, cu cât societatea este mai evoluată, cu atât apar cerințe mai complexe.

Filmul nu educă, dar te pune în stare de reflecție

– Poate filmul să ofere un tip de educație? –Nu are o misiune de a educa; scopul este să provoace reflecția. Filmul se adresează tuturor, iar interpretările depind de nivelul de educație și de experiența fiecăruia. Zece oameni ar putea înțelege diferit operele vizuale.

– Ce fel de întrebări morale urmărește filmul să ridice? – Nu știu dacă și-a propus un set anume de întrebări; privitorul vede filmul și își asamblează propriile răspunsuri. Textul scris de Cristian pleacă de la premisa ca eu să vorbesc în față, iar tu să filtrezi și să te gândești la mai multe straturi de înțelegere.

N-au filmat în Kunsthal, ci în Muzeul Africii, din Tervuren, Belgia

Cum ați organizat producția pentru a filma în multe locații? La Kunsthal nu ni s-a permis filmarea în muzeu; doar dacă treci prin zona în care se vorbește română, personalul poate deveni reticent. În Belgia am identificat două muzee aproape unul de altul; pentru povestea noastră era potrivit să folosim o instalație similară, așa că am ales Muzeul Africii.

Palatul impresionant pe care l-ai văzut ca muzeu este în fapt o clădire distinctă, iar cubul de sticlă în care am ridicat expoziția seamănă cu o ladă din Kunsthal, Rotterdam, dar este de fapt o anexă de acces: se cumpără bilete, există intrare, cafenea, și un mic magazin; legătura cu muzeul real se face prin subsol.

Această alegere a fost utilă pentru narațiune, deoarece Muzeul Africii evocă amintiri despre colonizarea belgiană. Belgienii au un trecut legat de Congo, iar această dimensiune a poveștii se adresează cunoscătorilor; în fundal, muralul prezent în scenă provine din vremea colonizării. În prezent, muralul poate fi îndepărtat ca parte a discuțiilor despre istorie.

Scenografa Simona Pădurețu a pictat

– Cum ați tratat tablourile furate din perspectiva producției? – Nu toate tablourile au putut fi recreate; unele opere sunt protejate prin drepturi de autor, altele au fost create special pentru film. Scenografa Simona Pădurețu, absolventă de Arte Plastice, a realizat picturile pentru proiect. Ea va fi prezentă și la premiera din București.

– Cum ați selectat distribuția? – Rareș Andrici a fost alegerea lui Cristian; l-am văzut în Bacalaureat, era o persoană politicoasă, iar Cristian a spus să avem încredere. Teo l-a propus lui Rareș; nu era cunoscut pentru acel rol, însă a fost o surpriză foarte plăcută. Rareș s-a transformat într-un personaj surprinzător. Încă în stadiul inițial, i-a fost ras părul și a ieșit o interpretare remarcabilă.

Pentru rolul Anei Maria Vartolomei s-a insistat mult; ideea a fost ca aceasta să fie primul ei rol în limba română. Macrina era cunoscută din RMN. Ionuț a venit într-un casting deschis la Le Film de Cannes din București, iar Robert Iovan s-a aflat la Craiova, la Teatrul Colibri; pentru el realizarea a reprezentat o adevărată reușită profesională.

Robert a fost descoperit de Cătălin Dorda, directorul de casting, care colaborează de mult timp cu Cristian. L-a întâlnit pe baza unor fotografii din generații anterioare; ideea i s-a părut interesantă. A urmat o întâlnire online în care inițial a părut că este o glumă, dar apoi totul a prins viață. Dintr-o prezență pe TikTok a tinerilor din Craiova s-a ajuns la distribuția finală a filmului lui Mungiu.

Dubla viață a Jafului Secolului

– Au fost momente neprevăzute? – Nu au existat evenimente notabile în cele 30 de zile de filmare. Am filmat 15 zile în străinătate, iar în România am lucrat jumătate din timp. În scenariu, casa personajelor este localizată în Deltă, dar am renunțat să filmăm acolo din motive financiare, dar și din cauza riscurilor pentru echipă; am construit casa în apropiere de București.

Biserica apare în cadre, dar interiorul ei se poate vedea direct sau poate fi sugerat prin grafică. Într-o secvență, cadrul cu dronă din debut este compus din patru locații diferite; în realitate nu există acel loc, a fost o compunere.

– Cât de dificil este să aduci un film ca acesta în competiții internaționale, având în vedere tema lui? – În Europa de Est nu a fost dificil; Varșovia, Sofia și Tokio au fost deschise filmului. Anamaria Vartolomei a primit un premiu la Shanghai.

Problema apare în Occident, inclusiv la Rotterdam IFFR: reacția publicului a fost bună, dar lectorii au fost inițial uneori reticenți. Există sensibilități; nu este simplu când criticii te analizează. Am refuzat o selecție la Locarno, preferând Varșovia, unde publicul a susținut filmul. Am mai fost la Oostende; filmul își croiește în continuare traseul în Occident.

Lumea din România a început cât de cât să vină la film.

Lumea din România a început cât de cât să vină la film

– De ce credeți că unele filme nu ajung sau sunt direcționate spre alte categorii? – Este subiectiv; fiecare festival își are propriul său electorat. Am încercat să aducem filmul în fața publicului, cu o notă care poate aminti un heist-film, îmbogățit cu valențe de umor.

Îmi doresc ca filmul să ajungă la public, pentru că festivalurile nu sunt scopul în sine; administrația festivalurilor nu este totul. Scopul real este ca oamenii să vină în sală și să vadă filmul.

În contextul în care în România oamenii încep să meargă la cinema, îmi doresc ca acea curiozitate să se tripleze, iar recomandările să funcționeze, astfel încât publicul să meargă să vadă pelicula.

Cristian Mungiu nu îți oferă concluzii, te pune pe gânduri

– Colaborezi de mult cu Cristian Mungiu; cum îl percepiți? – Este foarte conectat la realitate, cu o capacitate extraordinară de a înțelege oamenii și de a empatiza; are o profunzime incredibilă, citește situațiile și poveștile cu o atenție aparte. Întotdeauna te face să te gândești, îți prezintă ceva, apoi te lasă să tragi propriile concluzii; nu îți dă răspunsuri definitive.

– Poate fi realizat un film cu un buget redus? – Este posibil, dar dificil, mai ales dacă scenariul include locații din Belgia și Olanda. Un stil asemănător cu cel al lui Radu Jude poate funcționa: realism, într-un cadru intim. Producția noastră a fost mai economică decât pare, iar dacă vrei să exhibi tablouri, bugetul poate fi o limitare reală.

Ce urmează? Despre filmul cu Sebastian Stan

– Cum decurge munca ta în prezent și ce detalii poți oferi despre proiectul cu Sebastian Stan? – Proiectul cu Sebastian Stan este în montaj; lansarea este programată pentru anul viitor. Se filmează în Norvegia și se joacă în norvegiană, engleză și română, alături de actrița Renata Renzi, o profesionistă de excepție.

În paralel, pregătim momentele pentru Epoca de Aur 3, o serie nouă ce ar putea începe filmările anul viitor. Am câștigat finanțare de la CNC împreună cu Corneliu Porumboiu pentru o comedie în stil franțuzesc.

Este o schimbare totală față de proiectele anterioare. În planuri avem și filmul lui Daniel SANDU, continuarea filmului Un pas în urma serafimilor, așteptată pentru 2026 sub titlul Heruvimii, axat pe formarea viitoarelor preotese din apropierea satului Agapia.