Între paginile Modernistului
După publicarea unei lucrări dedicate unei personalități marcante din teatrul și filmul românesc, intitulată „Reconstituirea 'Revizorului'. Lucian Pintilie în dosarele Securității”, apărută în 2022 la editura Mega din Cluj, istoriciana Romina Soica a lansat în 2024 o nouă carte: „Modernistul. Mircea Săucan în dosarele Securității”. Titlul acestei lucrări reflectă doar în parte complexitatea și amploarea cercetării. „Modernistul” reprezintă mai mult decât o simplă adunare de documente păstrate la C. N.S.A.S, fiind o explorare detaliată a contextului său.
Un dosar de verificare pentru Mircea Săucan (dosarul nr. 10.407) a fost deschis pe 17 octombrie 1966 și a fost închis după șase luni. Această deschidere a fost determinată de evenimentele în jurul filmului Meandre și de delațiunile legate de această producție, precum și de acuzațiile de modernism. Dosarul a primit denumirea de „Modernistul”. Deși exista un număr semnificativ de documente întocmite în această perioadă, multe dintre acestea erau critice la adresa regizorului, incluzând note informative, concluzii ale ofițerilor și corespondență sub interceptare. Cu toate acestea, autoritățile au decis să încheie verificările după o perioadă relativ scurtă.
Romina Soica afirmă că interesul Securității pentru Mircea Săucan a început cu mult înainte de acesta dosar, încă din primii ani ai carierei sale de regizor, după întoarcerea din studiile la Moscova. Acolo a fost student al unui profesor mai puțin riguros, Gherasimov, criticat chiar de Nikita Hrușciov. Vizitele acestuia în România, în perioada controversată din jurul filmului Meandre, nu au trecut neobservate de Securitate.
În anii '50, când Mircea Săucan a început să regizeze, nu existau motive de îngrijorare pentru autorități. Fiind fiul unui comunist și membru al PMR, avea garanția studiilor sale efectuate la Moscova. Însă, pe parcurs, studiile sale s-au transformat în probleme, în contextul distanțării Bucureștiului de URSS. De asemenea, schimbările în conducerea PMR și marginalizarea comuniștilor de etnie evreiască au făcut ca identitatea lui Săucan să devină un subiect delicat. Relațiile sale cu artiști și jurnaliști străini, în special cu Henry Chapier, care a scris o cronică favorabilă pentru Meandre, au deranjat autoritățile internaționale.
De ceabia interesul constant al Securității în cariera lui Mircea Săucan? Răspunsul poate fi găsit în faptul că încă din 1957, regizorul nu a acceptat necondiționat normele ideologice ale vremii. „Arta m-a ajutat să scap de orice fel de ideologie”, spunea el. Acest fapt a devenit evident și problematic pentru autorități în 1961 cu filmul „Țărmul n-are sfârșit”, care a fost interzis și difuzat public doar în 1992, în afara României, în Israel, unde Săucan a emigrat în 1987. El a fost redescoperit ulterior în țara natală, în parte datorită criticilor ca Alex Leo Șerban, Iulia Blaga sau Cristian Tudor Popescu.
Deși autoarea nu a descoperit alte dosare de verificare sau urmărire după 1967, este probabil ca Mircea Săucan să fi continuat să capteze atenția partidului și a Securității din cauza tendințelor inovatoare și nonconformiste, evidențiate mai întâi în filmul „Alerta” și apoi în lungmetrajul „O sută de lei”, care a fost prezentat publicului într-o variantă sever cenzurată, neacceptată de regizor.
Romina Soica subliniază, în nota dedicată ediției, că lucrarea „Modernistul” își are originea în teza sa de doctorat, „Cinematografia - instrument de propagandă în perioada 1945-1965”. Cartea este structurată în trei părți principale, prima analizând etapele carierei și evoluția ideologică a lui Mircea Săucan, oferind detalii semnificative privind toate filmele sale, în special „Când primăvara e fierbine”, „Țărmul n-are sfârșit”, „Meandre” și „O sută de lei”. – Articolul complet poate fi citit pe Contributors.ro.
