O Călătorie de la Agenția IMF la Fondul Monetar Internațional
Cel mai recent film din seria „Misiune: Imposibilă”, intitulat „Răfuială finală”, îl aduce pe Ethan Hunt, interpretat de Tom Cruise, în fața unei provocări globale fără precedent: el trebuie să lupte împotriva unei inteligențe artificiale avansate și necinstite, denumită „Entitatea”. Hunt continuă să lucreze pentru agenția de informații IMF, cunoscută ca Forța Misiunii Imposibile.
În lumea economiei, acronimul IMF ne duce imediat cu gândul la Fondul Monetar Internațional. Acest organism nu expediază agenți secreți pentru a realiza operațiuni periculoase, ci se angajează într-un rol de salvator pentru țările în curs de dezvoltare, monitorizând cu atenție fluxurile financiare internaționale.
În momente de criză a balanței de plăți, cum a experimentat și România, să ai un acord cu FMI devine vital. Fondurile oferite de FMI constituie doar o mică parte a soluției, deoarece adevărata valoare constă în faptul că acest acord asigură că statul își va corecta politicile economice și va implementa măsuri pentru a garanta rambursarea datoriilor.
Doar după încheierea unui acord cu FMI, alți potențiali creditori - precum Banca Mondială, guvernele bogate și investitorii privați - sunt dispuși să sprijine financiar țara respectivă. Acordurile cu FMI vin, de obicei, cu condiții stricte ce trebuie respectate.
FMI impune politici macroeconomice care urmăresc transformarea economiei în ansamblul său, și nu doar ajustarea comportamentelor individuale ale actorilor economici.
Conceptul că o economie poate funcționa diferit de suma părților sale individuale a fost avansat de renumitul economist John Maynard Keynes de la Universitatea Cambridge.
Keynes a demonstrat că, deși deciziile economice individuale pot părea raționale, ele nu sunt mereu benefice pentru economia de ansamblu. În lucrarea sa faimoasă „Teoria generală a ocupării forței de muncă, a dobânzii și a banilor”, Keynes a explicat cum economisirea excesivă poate reduce consumul, afectând cererea globală și ducând astfel la venituri reduse și șomaj - un paradox al raționalității individuale versus cea colectivă.
În timpul recesiunilor, firmele observă o scădere a cererii, iar angajații întâmpină riscul pierderii locurilor de muncă sau reducerii salariilor.
În astfel de circumstanțe, deși poate părea logic ca firmele și salariații să își reducă cheltuielile, un astfel de comportament colectiv duce la diminuarea cererii agregate, amplificând riscurile de insolvență pentru afaceri și creând un val de concedieri.
Keynes susținea că guvernele trebuie să adopte măsuri opuse celor ale economiei private. În timpul unei recesiuni economice, statul ar trebui să crească cheltuielile, contracarând astfel tendința de economisire a firmelor și consumatorilor. În perioade de creștere economică, ar trebui, dimpotrivă, să reducă cheltuielile și să mărească taxele pentru a preveni supraîncălzirea economiei. Aceste principii au fost urmate de România doar când presiunea FMI a devenit inevitabilă.
