Profesorii și cele două ore suplimentare de predare
Adăugarea a două ore în plus la norma de predare a profesorilor este percepută ca o sancțiune, instituită fără o analiză temeinică a impactului, fiind considerată arbitrară și cu efecte însemnate. Așa susține Andrei Avram, profesor de Istorie la Colegiul Național „Sfântul Sava” din București, într-un articol de opinie.
Sentimentul de nedreptate și sancțiune resimțit de către profesori ar putea influența negativ calitatea educației oferite elevilor.
Impactul cantitativ pe calitatea predării
Cererea de a completa norma de predare cu ore în diverse instituții școlare generează tensiuni interne în rândul profesorilor, iar timpul petrecut între școli diferite și acceptarea dificilă în noi medii academice agravează situația. Acest context nefavorabil contribuie la deteriorarea atmosferei din școlile românești, îndepărtându-se astfel de un climat educațional optim. Chiar și anterior situația nu era ideală, iar acum lista de probleme ale sistemului educativ se extinde cu o nouă provocare: accentuarea cantității timpului în detrimentul calității predării.
Pe lângă efectele generale, această măsură are și consecințe particulare, variind în funcție de specificul fiecărei materii.
Pentru disciplina Istorie, de exemplu, un profesor ar putea fi nevoit să completeze norma cu ore dedicate Istoriei Holocaustului sau Istoriei comunismului în România. Aceste materii necesită metode inovative și abordări personalizate, dar și revizuirea resurselor educaționale. Se va reuși atingerea obiectivelor educative specifice acestor discipline? Poate fi creat un set de competențe solide, având în vedere percepția de suprasolicitare atribuită acestor ore? În plus, elevii manifestă reticență față de introducerea unor noi cursuri obligatorii.
O posibilă perspectivă
Pentru a exemplifica posibilele dificultăți menționate, putem imagina scenariul în care orele de Istoria Holocaustului sau Istoria comunismului din România sunt predate la finalul programului școlar și considerate de profesori ca simple obligații neprietenoase.
Într-un astfel de context, percepția privind cele două ore se îndepărtează de la obiectivele educaționale esențiale, înlocuind scopurile instructive cu senzația de povară.
O analiză a numărului mic de ore de Istorie disponibile poate revela lipsa de dorință a profesorilor titulari de a preda disciplinele recente menționate. Acești profesori par să prefere orele tradiționale din încadrarea lor, în dauna unui curriculum extins, axat pe noile subiecte. Prin urmare, probabilitatea ca acest scenariu să se regăsească frecvent în licee este foarte mare. O anchetă asupra acestor preferințe ar putea deschide noi direcții de cercetare privind predarea Istoriei în școlile din România.
Exemplul ilustrat se bazează pe o practică existentă în sistemul educațional, unde adesea materiile considerate de mai mică importanță sunt programate la final, respectând astfel ritmul de învățare al elevilor.
