Recenzie de teatru: Anatomia unei sinucideri, regizată de Diana Mititelu

În 2008, Mihai Măniuțiu, pe atunci director artistic al Teatrului Național din Cluj, a avut viziunea de a face cunoscută dramaturga britanică Sarah Kane în cadrul primei ediții a ceea ce mai târziu avea să devină festivalul Întâlnirile Internaționale de la Cluj.

Această alegere nu a fost întâmplătoare; la Teatrul Național din Cluj, Andrei Șerban montase deja Purificare, iar Măniuțiu însuși era interesat de operele lui Kane, având în palmares un spectacol de excepție cu piesa Iubirile Fedrei la Teatrul Clasic Ioan Slavici din Arad și, în perioada festivalului, a prezentat publicului clujean 4, 48 Psychosis, o piesă în care Sarah Kane ilustrează în detaliu procesul sinuciderii. Astfel, regizorul punea simbolic bazele propriei ieșiri din scenă printr-un act suicidal.

O altă idee remarcabilă a fost invitarea prof.univ. dr. Doina Cosman de la UMF Cluj-Napoca, expertă în suicidologie. Aceasta a subliniat că tot mai multe dovezi științifice sugerează că predispoziția la sinucidere este legată de genetică. Această descoperire a dus la înființarea de asociații în întreaga lume, inclusiv în România, dedicate identificării modalităților de prevenire a tendințelor suicidare.

Am revăzut aceste detalii în momentul în care am asistat la spectacolul Teatrului Andrei Mureșanu din Sfântu Gheorghe, o adaptare a piesei Anatomia unei sinucideri, scrisă în 2017 de dramaturga britanică Alice Birch (născută în 1986), tradusă și regizată de Diana Mititelu. Piesa abordează tocmai tema influenței genetice asupra tendințelor suicidare.

Anatomia unei sinucideri poate fi comparată cu tema Trei generații. Fără Lucia Demetrius și fără intervenția salvatoare a moralei comuniste. În anii ‘70, Carol reușește să scape de sinucidere, însă recidiva nu întârzie să apară. În 1990, fiica ei, Anna, are un destin similar. Conștientă de legăturile toxice, Bonnie, fiica Annei, în anii 2030, le solicită medicilor sterilizarea pentru a preveni alte tragedii. Piesa este îmbogățită prin intervenții ale altor personaje, cum ar fi soți, medici sau rude, care ajută la conturarea complexității vieților celor trei generații.

Regizoarea Diana Mititelu s-a confruntat cu provocări legate de clarificarea și ordonarea firului narativ. Spectatorii pot avea dificultăți în a înțelege că poveștile intersectate de Alice Birch au loc în perioade diferite. De asemenea, piesa suferă din cauza diversității finale a scenelor, ceea ce ar fi putut fi îmbunătățit printr-o adaptare mai concisă.

Spectacolul este structurat pe o serie de secvențe, legate prin melodii cunoscute, cum ar fi Down Town, interpretată de Petula Clark. Aceste secvențe au loc în casa achiziționată de familia lui Bonnie, în locuințele celor trei femei din generații diferite, în spații de spital sau camere de tratament, reflectate prin decorul creat de Alexandra Badianu. Decorul alb simbolizează nu puritatea, ci o boală percepută ca o fatalitate.

Latura cea mai puternică a spectacolului este, fără îndoială, interpretarea actorilor. Oana Jipa se remarcă prin evoluția sa în diverse roluri, inclusiv ca Jo. Și Ioana Alexandra Costea impresionează cu rolul versatilis și meticulos al lui Carol, precum și Fatma Mohamed în rolul complexei Anna, deși unele replici nu au fost clare. Nicoleta Lefter reușește să aducă la viață personajul rațional și tragic, Bonnie, iar Mona Codreanu și Camelia Paraschiv își asumă cu succes mai multe roluri. Personajele masculine sunt, în general, mai slab conturate, cu excepția lui Jamie, interpretat de Iulian Trăistaru. Ion Fiscuteanu conferă profunzime rolului lui John, însă evoluțiile lui Daniel Rizea au fost uneori greu de înțeles.

Sigur că aceste detalii tehnice pot influența percepția publicului, dar poate fi de așteptat ca actorii profesioniști să depășească astfel de provocări.