Cutremurul ce se apropie și transformarea Bucureștiului într-o zonă de risc. „Mii de clădiri uitate”

Atât luna martie, cât și luna iulie au avut un rol esențial în istoria seismică a Bucureștiului. Pe 4 iulie 1977, la doar patru luni după cutremurul devastator din 4 martie, Nicolae Ceaușescu a decis să oprească toate lucrările de consolidare pentru clădirile afectate de acel cutremur. Aproape 50 de ani mai târziu, efectele acestei decizii continuă să influențeze Capitala.

• Unii specialiști argumentează că, în privința cutremurelor, istoria sugerează o abordare superficială. Astfel, din cele 33 de clădiri distruse în București în 1977, 30 fuseseră deja avariate în 1940, fără a primi reparații post-1940. Câte dintre clădirile afectate în 1977, dar care nu au fost consolidate, se pot prăbuși acum este o întrebare la care specialiștii caută răspuns.
• „E ușor să ignori riscul seismic când ai alte preocupări imediate”, afirmă Alina Kasprovschi, directoarea executivă a Fundației Comunitare București, un ONG dedicat pregătirii pentru cutremure și creșterii rezilienței în comunități.

În București, peste 400 de clădiri sunt oficial încadrate în clasa I de risc seismic, având pericol de prăbușire. Totuși, experții indică faptul că numărul real al imobilelor vulnerabile ar putea depăși 2.000, conform organizației Re:Rise, dedicată reducerii riscurilor seismice. Deși statul acceptă oficial doar o selecție dintre acestea, specialiștii susțin că cifra reală este considerabil mai mare, din cauza imobilelor neevaluate, legislației slabe și temerilor economice ale proprietarilor.

Evaluări privind riscurile de viață și moarte

Conform datelor furnizate de Administrația Municipală pentru Consolidarea Clădirilor cu Risc Seismic (AMCCRS), Bucureștiul are 412 clădiri încadrate la risc seismic 1 (RS1), ceea ce înseamnă un risc major de prăbușire. Alte 473 de clădiri sunt clasificate cu risc seismic 2 (RS2), având șanse mai reduse de colaps, dar cu daune structurale semnificative, făcându-le nelocuibile.

Mai mult de 1.481 de imobile sunt încă raportate de către stat sub vechile tipuri de clasificări, care au fost abandonate oficial în 1997 fără a fi înlocuite complet, dezechilibrând astfel sistemul de evaluare.

Evaluarea clădirilor în funcție de clasele de risc seismic se face de către stat, în urma unei expertize tehnice detaliate. Fiecare clasă de risc, de la 1 la 4, indică probabilitatea de prăbușire sau gradul de deteriorare structurală a unei clădiri în urma unui cutremur major, a explicat directorul AMCCRS, Răzvan Munteanu.

Schimbarea categoriilor de urgență

Până în 1997, edificiile vulnerabile erau clasificate în funcție de urgența consolidării, iar apoi au fost introduse clasele de risc seismic, conform inginerului Matei Sumbasacu, fondatorul organizației Re:Rise.

Această clasificare arăta cât din forța unui viitor cutremur putea suporta o clădire, și cât de repede ar trebui consolidată:

• U1: rezistență între 0-15% la un cutremur major, termen de consolidare în maxim 2 ani;
• U2: rezistență între 15-25%, consolidare în maxim 5 ani;
• U3: rezistență între 25-35%, consolidare în maxim 10 ani.

Ministerul Lucrărilor Publice și Amenajării Teritoriale a efectuat o reformă completă a clasificării clădirilor vulnerabile în 1997.

Prin Ordinul 770, ministerul a instituit clasele de risc seismic, de la RS1 la RS4, și a cerut Consiliilor Județene și Consiliului General al Municipiului București să compileze liste cu toate clădirile sub noul sistem de clasificare. Ordinul a fost emis pe 12 octombrie 1997, iar aceste liste ar fi trebuit trimise în termen de 18 zile.

„Mii de clădiri abandonate”

Termenul scurt și lipsa unei echivalențe clare între vechile categorii de urgență și noile clase de risc a dus la haos juridic.

„Mii de clădiri care se aflau în regimul de urgență au fost lăsate deoparte”, explică Matei Sumbasacu, referindu-se la efectele schimbării legislative din 1997. Termenul de 18 zile impus de autorități a fost considerat prea scurt, iar multe clădiri încadrate în categoriile de urgență nu au avut corespondent în noua legislație. „Statul român nu are informații despre clădirile clasificate până în 1997 în categoriile de urgență, deși acestea au fost expertizate de tehnicieni”.

Conform afirmațiilor fondatorului Re:Rise, toți acești imobile care apar în documentele Primăriei municipale ca fiind în categorii de urgență pot fi asimilate clasei RS1. Această evaluare se bazează pe faptul că clasa RS1 include clădiri cu o capacitate de rezistență la cutremur între 0 și 35%, astfel că acoperă toate cele trei categorii de urgență.

Discrepanțe în evaluarea riscurilor

Nu toți experții acceptă această echivalare, în special angajați ai statului. Răzvan Munteanu, directorul AMCCRS, contestă argumentul fondatorului Re:Rise, afirmând că urgențele „nu pot fi realmente echivalente cu clasele de risc seismic”, deoarece evaluările în funcție de clasele de urgență erau activități din perspectiva nevoii de intervenție.

El subliniază că evaluările pre-1997 erau superficiale.

De exemplu, un expert colecta informații din teren și încadra o clădire într-o categorie de urgență pe baza necesității de intervenție, explică el.

Conducătorul AMCCRS adaugă că evaluarea clădirilor în funcție de clasele de risc se bazază pe studii amănunțite, despre stabilitatea terenului, analiza probelor din sol și din clădire, precum și modelarea matematică a construcției, lucruri care nu erau realizate pentru categoriile de urgență.

Conform datelor oficiale AMCCRS, la momentul actual, Bucureștiul are 412 clădiri în clasa RS1 și 473 în clasa RS2. Pe de altă parte, organizația Re:Rise estimează că peste 2.200 de imobile sunt vulnerabile în cazul unui cutremur major. Această discrepanță este cauzată de faptul că mii de clădiri nu au fost niciodată expertizate, nemaifiind incluse în vechile sau noile clasificări.

Explicații pentru numărul mare de clădiri cu risc seismic

Expansiunea rapidă a Bucureștiului în secolul XX, pentru a face față unei populații în creștere continuă, a condus la o construcție haotică. La recensământul din 1948, Capitala depășea un milion de locuitori, numărul acestora dublându-se până în 1992 la mai mult de două milioane; ulterior, a început o scădere, iar în 2021 populația era de puțin peste un million șapte sute de mii, conform statisticilor Institutului Național de Statistică. Această presiune demografică a dus la un val de construcții, multe dintre care au fost realizate în grabă și fără o supraveghere strictă.

Cutremurul din 1977 nu este singurul care a afectat Bucureștiul în ultimul secol. În 1940, de exemplu, a fost înregistrat un alt seism devastator de 7,4 grade.

Matei Sumbasacu este de părere că lipsa de reacție după aceste două cutremure este principalul motiv pentru care mii de clădiri pot reprezenta un pericol major pentru locuitorii Bucureștiului. Dintre cele 33 de clădiri distruse în 1977, 30 fuseseră avariate în 1940, fără a fi reparate.

Expertul subliniază decizia din 4 iulie de a suspenda consolidările și ordinul din 1997 care a înlocuit categoriile de urgență cu clasele de risc seismic.

Un alt factor contribuind la vulnerabilitatea Capitalei este lipsa cunoașterii. Construcțiile realizate între 1900 și 1977 s-au făcut fără suficiente informații privind cutremurele din Vrancea, rezultând un tratament superficial al structurilor clădirilor, afirmă inginerul.

De asemenea, Răzvan Munteanu, directorul AMCCRS, consideră că metodologia de proiectare utilizată până în 1965 a contribuit semnificativ la numărul mare de clădiri vulnerabile din prezent. „Orice s-a proiectat înainte de 1965 a fost considerat dintr-o perspectivă arhitecturală, fără a avea în vedere soliditatea structurilor”, subliniază el.

Abia după ce au fost realizate studii profunde pentru determinarea accelerației în orașe s-a schimbat modul de abordare architecturală. Normele de proiectare s-au modificat ca urmare a cutremurului din 1977, „astfel că ceea ce se construiește acum este complet diferit de ceea ce s-a realizat acum 50 de ani”, explică inginerul constructor Gabriel Ghiurca.

Imobilele vechi sunt expuse unui risc crescut de deteriorare în cazul unui cutremur, deoarece construcțiile din perioada 1900-1977 s-au realizat pe baza unor informații foarte limitate.

Complicațiile legislative

Primul pas în procesul de reabilitare a clădirilor care pot cădea la primul mare cutremur este evaluarea stării lor, adică expertiza tehnică care stabilește siguranța unei clădiri. Aceste studii pot fi inițiate de proprietar, fie că este o persoană fizică sau o asociație de proprietari, sau chiar statul român. Totuși, în practică, proprietarii în general evită să-și expertizeze clădirile, deoarece un rezultat negativ, adică o încadrare într-o clasă de risc seismic, ar putea afecta prețul apartamentelor lor, explică Matei Sumbasacu.

Această reticență este reflectată în numere. La începutul lui 2025, 153 de imobile cu risc seismic 1 și 2 erau în proces de realizare a documentației pentru consolidare, conform AMCCRS.

În același interval de timp, Bucureștiul avea în desfășurare doar opt șantiere de consolidare, cu 92 mai puține decât cele necesare pentru reabilitarea rapidă a clădirilor, astfel încât să se prevină noi victime în cazul unui cutremur major, adaugă Matei Sumbasacu. El estimează că, în condiții ideale, deschiderea unui șantier de consolidare durează aproape doi ani, așa că ar fi necesară menținerea a aproximativ 100 de șantiere deschise pentru a închide 50 pe an.

Consolidarea, între birocrație și obstacole personale

„E greu să efectuezi lucrări de consolidare în timp ce ai decoruri pe mobilă”, afirmă directorul AMCCRS, Răzvan Munteanu. Aceasta remarcă subliniază una dintre cele mai mari obstacole întâmpinate în consolidarea clădirilor cu risc seismic: reluctanța oamenilor de a părăsi locuințele lor, chiar și temporar.

„Consolidarea necesită un efort comun”, continuă Munteanu, subliniind necesitatea implicării tuturor actorilor: asociațiile de proprietari, instituțiile de stat, avizatorii (Ministerul Culturii, Direcția de Sănătate Publică, Inspectoratul pentru Situații de Urgență), societatea civilă și mass-media.

AMCCRS menționează că, între 1994 și 2022, au fost efectuate doar 35 de consolidări cu fonduri publice „echivalent cu zero”, o situație generată în principal de constrângerile legale.

Până în 2022, cadrul legislativ făcea aproape imposibilă consolidarea clădirilor. Ministerul Dezvoltării era obligat să aloce fonduri pentru consolidare, toți proprietarii dintr-un bloc trebuiau să consimtă la expertizare și consolidare, iar costurile, suportate de la bugetul de stat, trebuie să fie recuperate ulterior de la proprietari pe o perioadă extinsă de 25 de ani.

Situația era și mai complexă pentru clădirile cu magazine la parter, deoarece acestea nu beneficiau de fonduri guvernamentale și trebuiau să plătească consolidarea din surse proprii.

Cel puțin 12 imobile din București aflate în consolidare și-au oprit lucrările din cauza faptului că magazinele de la parter nu au mai vrut să plătească.

Parțial, lucrurile s-au îmbunătățit după 2022, când obligația acordului unanim al proprietarilor a fost eliminată. Acum, este necesar ca 50% + 1 dintre proprietari să fie de acord pentru a demara procedura. Totuși, oamenii rămân reticenți în a-și părăsi locuințele.

Ignorarea riscurilor seismice

Pericolul cutremurelor este real. Însă, fiind invizibil, este ușor de ignorat.

„E simplu să ignori riscul seismic când ai alte probleme grave”, afirmă Alina Kasprovschi, de la Fundația Comunitară București, organizată pentru pregătirea seismică și spijinirea comunităților.

Deși teama bucureștenilor de un cutremur major există, alte îngrijorări imediate le acoperă gândurile.

Un studiu recent a arătat că printre cele mai mari temeri ale bucureștenilor se numără riscurile pentru sănătate, urmate de frica de cutremure. Sondajul, efectuat în martie, a avut 500 de respondenți, iar 59% dintre aceștia și-au exprimat frica de un posibuil cutremur.

Kasprovschi adaugă că locuitorii din clădiri cu risc seismic nu pot simți o îngrijorare față de „ceva ce nu pot vedea”, precum cutremurul. Spre deosebire de venirea iernii sau a ploilor, care oferă semne vizibile, cutremurele nu prezintă indicii.

Un alt aspect important este dispariția memoriei colective. Populația tânără din București, cei sub 50 de ani, nu au trăit un cutremur major și nu conștientizează pericolul, perceput de ei drept abstract.

Chiar și cei care au experimentat cutremurul din 1977 nu sunt mai preocupați. Directorul Fundației Comunitare București menționează că mulți cred sau doresc să creadă că astfel de evenimente nu se vor mai întâmpla. Alții au uitat impactul devastator.

Evenimentul din 4 martie 1977

Pe 4 martie 1977, România a fost zguduită de unul dintre cele mai distrugătoare cutremure din istorie. 33 de clădiri au cedat, iar aproape 1.500 de persoane au murit sub dărâmături. Imediat după eveniment, inginerii au început reabilitarea construcțiilor afectate. Cu toate acestea, pe 4 iulie, Nicolae Ceaușescu a dispus sistarea lucrărilor de consolidare.

„De astăzi, am dat ordinuri pentru a proteja locuințele cetățenilor! Nimeni nu va mai intra în casele oamenilor!”, a declarat Ceaușescu, conform stenogramelor ședinței. Dictatorul a cerut ca „fiecare cetățean să își repare locuința”, lăsând responsabilitatea consolidărilor pe umerii celor deja afectați.

Enginerul Gheorghe Ursu, implicat în reabilitarea clădirilor, a fost unul dintre puținii specialiști care s-au opus acestor măsuri, criticând politicile de construcție ale lui Ceaușescu și distrugerile aduse patrimoniului arhitectural. În 1978, Ursu a transmis o scrisoare la Radio Europa Liberă, acuzându-l pe Ceaușescu de „acte criminale” prin oprirea consolidărilor. A fost ulterior percheziționat de Securitate și arestat în 1985 pentru deținere de valută.

Gheorghe Ursu a murit pe 17 noiembrie 1985, motivul invocat fiind „peritonită purulentă”. Ulterior, s-a stabilit că decesul a fost violent, cauzat de agresiuni repetate.

Fiul său, Andrei Ursu, a caracterizat acțiunile lui Ceaușescu de întrerupere a consolidărilor ca pe o „condamnare la moarte” în masă, având în vedere că afectează zeci de mii de locatari.

Dezastrul inevitabil

„Cuvântul care descrie acea noapte de 4 martie 1977 este vacarm”, își amintește Gheorghe Neagu, care a trăit cutremurul în București.

„Țipete, urlete, pompieri salvând persoane de sub dărâmături. A fost un moment de groază”, povestește el, rememorând noaptea de 4 spre 5 martie, pe care a petrecut-o printre moloz.

Neagu, care era comandant de pompieri în Călărași, a ajuns în București în ziua cutremurului la invitația comandantului trupelor de pompieri.

Își amintește cum a început cutremurul, descriind senzația teribilă de panică și neputință.

După ce s-a terminat cutremurul, s-a întors la locuința sa; străzile erau pline de distrugeri.

Pentru Neagu, evenimentul din 1977 continuă să reprezinte un moment traumatic, sintetizând zgomotele asurzitoare și frica viscerală. Percepțiile despre distrugere și neglijență continuă să afecteze capitala.

„Un cutremur vine cu o notă de plată pentru toate neglijențele din trecut”, concluzionează Matei Sumbasacu, subliniind că 1.424 de persoane și-au pierdut viața în 1977. Fără o acțiune coerentă, următorul seism major ar putea fi și mai devastator.

Acest articol a fost inițial o lucrare de licență realizată în cadrul Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării, Universitatea din București, sub coordonarea lectorului univ. dr. Emilia Șercan.