De ce România a ales să rămână în afara Zonei euro
Deficitele vor rămâne la niveluri nesustenabile pentru mulți ani, iar inflația va persista la cote înalte. Conform lui Adrian Codîrlașu, președintele CFA România, asociație ce reunește specialiști din domeniul financiar, situația națională necesită o analiză atentă a aderării la zona euro. Analistul afirmă că autoritățile române nu pot implementa în prezent o politică fiscală sustenabilă și responsabilă cerută de apartenența la euro.
În această perioadă au fost analizate diverse scenarii de crize financiare, iar în continuare prezentăm exemple despre cauzele acestora și lecțiile utile pentru decidenți.
Dezechilibrul apare în mod uzual ca rezultat al unei politici fiscale haotice și nesustenabile, axate pe rezultate pe termen scurt, generând deficite bugetare semnificative și finanțare prin împrumuturi.
În mod obișnuit, obligațiunile emise de guverne pot fi refinanțate prin intermediul băncii centrale. Practic se creează o masă monetară suplimentară peste cea generată de banca centrală. Când masa monetară totală depășește rezervele valutare ale băncii centrale, nu se mai poate apăra un curs stabil în regim cu curs fix sau cu consiliu monetar. Drept urmare moneda se devalorizează iar regimul de curs poate să treacă spre un curs flotant sau flotant administrat. În regimurile de curs flexibil, corectările se realizează adesea prin inflație și depreciere, iar aceste ajustări sunt însoțite de măsuri de restricționare financiară menite să sprijine finanțarea datoriei publice.
Eșecul Argentinei și succesul Bulgariei
Un exemplu clasic este criza din Argentina din anii 90, când regimul de schimb era de tip consiliu monetar cu paritatea peso–dolar. Această paritate a devenit nesustenabilă din cauza politicilor fiscale dezechilibrate la nivel central și local. Pentru a finanța deficitele, autoritățile au emis titluri de datorie. Când regimul de schimb fix a încetat să mai fie sustenabil, a apărut un atac speculativ, iar deținătorii de peso au cerut convertibil în dolari la cursul oficial. Banca centrală nu a avut suficiente rezerve, iar în ianuarie 2002 s-a stabilit un curs oficial de aproximativ 1,4 peso pentru un dolar. Ulterior, regimul a fost modificat spre un curs flotant, iar în 2002 cursul a ajuns la circa 4 peso pentru un dolar.
Regimul de curs fix, în special sub forma consiliului monetar, impune responsabilitate fiscală. Bulgaria este adus ca exemplu de bune practici, deși aceste rezultate au venit după o criză financiară severă. Reflectarea în practică a acestor principii s-a făcut după un episod de intensitate financiară, cunoscut ca bulgarizarea economiei.
Bulgaria a înregistrat în general excedente bugetare, deficitul apărând ulterior crizei din 2008; din 2016 a revenit la excedent, iar datoria publică este una dintre cele mai scăzute din Uniunea Europeană, în jur de 22% din PIB. În plus, se estimează intrarea țării în zona euro în 2026.
Întotdeauna inflația și deprecierea monedei locale sunt corelate
La al doilea tip de regim de curs, adică cel flotant sau cu flotare controlată, corecția se realizează natural prin deprecierea monedei și prin inflație. Această ajustare afectează în principal pe cei cu venituri și economii în moneda locală. În mod firesc, inflația și deprecierea se vor relaționa, iar pe termen mediu regula parității puterii de cumpărare poate menține armonia.
Dacă dezechilibrul este extern, respectiv un deficit de cont curent ce necesită finanțare, ajustarea se face prin deprecierea monedei, ceea ce îmbunătățește balanța comercială și soldul contului curent. Exemplele includ România, care după criza din 2008 a reușit să echilibreze contul curent între 2013 și 2015, Polonia, care în timpul crizei din 2008 a preferat deprecierea zlotului în loc să majoreze ratele dobânzilor, și Turcia, în 2018.
Însă deprecierea monedei locale lucrează în fața inflației, deoarece produsele importate devin mai scumpe.
Dacă dezechilibrul este de natură bugetară, inflația se poate transforma într-un instrument pentru creșterea veniturilor bugetare nominale din taxe și impozite și, în același timp, poate reduce valoarea reală a datoriei publice denominate în moneda locală. În plus, poate favoriza scăderea costului forței de muncă, ceea ce poate avea efect pozitiv și asupra contului curent.
De exemplu, inflația a menținut datoria publică a României în jurul a 50% din PIB, veniturile bugetare nominale fiind sprijinite de creșterea PIB-ului nominal; însă o rată înaltă a inflației poate pune presiune asupra monedei autentice.
În cazul celui de al treilea tip de regim – uniunea monetară – dezechilibrele sunt extrem de greu de corectat și soluțiile includ scăderea costului forței de muncă, concedieri sau reduceri de salarii, precum și controale de capital.
Cel mai bun exemplu este Grecia, ale cărei soluții au fost aplicate în contextul zonei euro.
Pentru o țară membră a zonei euro, moneda euro reprezintă o monedă externă. Autoritățile din statele membre nu pot emite euro sau introduce politici inflaționiste. Responsabilitățile privind cantitatea de euro emisă și nivelul dobânzilor aparțin în exclusivitate Băncii Centrale Europene.
Astfel, în timpul crizei datoriilor din țările periferice ale zonei euro, Grecia nu a putut să emită euro suplimentar pentru plata datoriilor și nici să genereze inflație pentru a reduce ponderea datoriei în PIB sau a ieftini forța de muncă. Corecția s-a realizat prin reduceri de costuri și de salarii, cu impact asupra creșterii economice și a ratei șomajului. Represiunea financiară a fost manifestată prin presiuni asupra sistemului bancar de a cumpăra obligațiuni guvernamentale la randamente mult sub cele de pe piață, ceea ce a condus la dificultăți bancare și controale de capital.
„Nu suntem în stare să avem o politică fiscală pe care o cere apartenența la zona euro”
Practic, apartenența la zona euro impune disciplină fiscală. Însă acest statut oferă un avantaj semnificativ celor cu venituri și economii în euro, asigurând o politică monetară stabilă, credibilă și greu de influențat de un guvern național.
Din această cauză, guvernele din România nu doresc intrarea în uniunea monetară. Nu suntem pregătiți să implementăm o politică fiscală sustenabilă așa cum cere apartenența la zona euro, iar abordarea actuala pare să privilegieze menținerea unei situații de susținere prin inflație pentru a compensa erorile din politica economică.
Înainte de declanșarea crizei din Grecia, autoritățile au negat insolvabilitatea sistemului financiar; ulterior, în weekend, au fost adoptate măsuri de control al capitalului ce au permis retrageri limitate ale deponenților.
Acest comportament este analizat în contextul paradigmei Big Debt Crises și este folosit în planul autorităților de a comunica informații în mod strategic, pentru a facilita măsurile viitoare. În perioadele de volatilitate ridicată, este crucial să consultăm surse independente pentru o imagine obiectivă a evoluțiilor.
„În România, vom avea o perioadă lungă de inflație ridicată”
În cazul României există două deficite nesustenabile – contul curent și deficitul bugetar. Aceste deficite vor persista ani de acum înainte, iar politica fiscală pro-ciclică, într-un context de stagflație și recesiune, poate amplifica incertitudinea și poate reduce eficiența politicii monetare.
Prin urmare, este probabil să asistăm la o perioadă îndelungată de inflație ridicată, cu rate reale ale dobânzilor negative și cu o politică fiscală care tinde să crească taxele în momentele de recesiune, însoțită de represiune financiară menită să mobilizeze finanțarea datoriei publice.
Totuși, pentru a evita o criză financiară, ne aflăm în situația de a avea nevoie de noroc. Deficitele rămân nesustenabile pentru mulți ani înainte, iar finanțarea lor depinde de evitarea unor șocuri externe semnificative, precum falimentul Lehman Brothers.
