Editorial de Gabriel Liiceanu: Într-un context de instabilitate globală, să ne concentrăm asupra esențialului

Filozoful Gabriel Liiceanu scrie un articol în care subliniază că, dincolo de zgomotele cotidiene care ne afectează, curajul oamenilor este forța care ne salvează. De exemplu, curajul lui Constantin Noica, a cărui existență rămâne necunoscută pentru majoritatea românilor, este fundamentul pe care se bazează instituțiile durabile, cu un impact real asupra vieților noastre.

• Editorialistul definește patriotismul ca „altceva decât o simplă demonstrație publică”, susținând că implică o preocupare sinceră pentru imaginea țării în lume, însoțită de acțiuni care reflectă acest angajament. „A crea” nu este doar despre a-ți produce operele, ci despre impactul asupra comunității și reînvierea culturală a oamenilor. De aceea, Noica credea în formarea de creatori care să inspire și pe alții. Editorialul servește drept omagiu la 35 de ani de la fondarea Editurii Humanitas, condusă de Gabriel Liiceanu.

Liiceanu afirmă că temele discutate intens în societate nu reflectă adevărata semnificație a existenței. Nici candidatura la președinție, nici figurile mediatizate din străinătate sau disputele politice nu sunt cu adevărat relevante. El le compară cu „valeții istoriei”, afirmând că toate sunt povești temporare.

Poate că este timpul să ne eliberăm pentru o clipă din cercul vicios al „evenimentelor” care ne consumă energia minții. Este momentul potrivit să revenim la substanța care ne definește umanitatea: la cuvântul care ne face să gândim și la procesul prin care spiritul se exprimă în lume.

Este esențial să ne amintim că existența noastră nu trebuie să fie doar o trecere efemeră, ci să lăsăm în urmă un impact real, fără a ne simți obligați să ne scuzăm pentru simpla noastră prezență.

„Într-un sens, spune Noica, orice om care nu se dedică cu toată ființa lui se află într-o învăluire de apatie.” Prea mulți oameni fără dăruire se fac auziți astăzi, agitați fără țel, stereoizându-ne percepția asupra armoniei vieții. Noica intuia: „Idealul ar fi să ajungi la momentul când le ceri celorlalți scuze pentru că trebuie să-i lași…” Voi explora în continuare amintirea provocărilor lăsate în urma sa.

***

În acest an, sărbătorim 35 de ani de la înființarea editurii Humanitas, o realizare care îi poartă semnătura lui Constantin Noica. Viețile noastre și existența acestei edituri sunt intrinsec legate de contribuțiile lui.

Un aspect puțin cunoscut este acela că Noica, retras în casa sa din Păltiniș, lucra cu tinerii, încurajându-i să aprecieze „antrenamentul cultural”, fără a se considera un idealist care întorcea spatele realității, ci promovând ideea „rezistenței prin cultură”.

Povestea vieții lui după război ilustrează contrariul. Niciun alt disident nu a pus atât de mult în joc cum a făcut-o el. Fotografiile care îi surprind parcursul merită să fie reflectate cu atenție.

Privind în stânga, vedem un tânăr plin de promisiuni, cu o carieră strălucită în față, întocmai cum se aștepta de la el. Apoi, 26 de ani mai târziu, imaginea sa este complet transformată – un om marcat de detenție, care, deși arată lipsit de vlagă, păstrează în privire intensitatea spiritului său. A fost condamnat pe nedrept pentru „activitate contrarevoluționară”.

Detaliile înfiorătoare ale închisorilor comuniste, în care a fost trimis, aduc lumină asupra ororilor prin care a trecut. Zilele sale au fost petrecute în celule înghesuite, în condiții inumane, sub supravegherea unei securități brutale. Imaginile vieții sale în spatele gratiilor trebuie reamintite și prețuite.

Relațiile interumane și subiecții săi erau tratați brutal, începând cu primirea în penitenciar și până la procedurile umilitoare la care erau supuși. Aceasta era realitatea cu care se confruntau deținuții.

Condițiile în care erau ținuți erau crunte, cu puțin loc de aer, iar cele mai simple nevoi erau tratate cu dispreț, transformând o astfel de existență într-o poveste de suferință.

În final, privirea lui Noica la eliberarea din închisoare arăta doar o umbră a omului pe care îl știm, mort în spirit din cauza experiențelor traumatice.

***

El și-a amintit cum, înainte de eliberare, deținuții politici erau plimbați prin oraș, vizitând „realizările” regimului. La acea vreme, el a realizat că, deși se construiseră clădiri, pe el l-au distrus în interior.

După război, Noica a supraviețuit în ciuda greutăților, dând lecții pentru a strânge banii necesari supraviețuirii.

Au existat astfel de momente de suferință în detenție, dar el a păstrat distanța față de evenimentele traumatice, chiar și atunci când a fost expus la torturi.

El povestea despre metodele de tortură întâlnite, fără a detalia traumele prin care a trecut, oferind o viziune sobră asupra violenței sistemice.

După un deceniu de închisoare și persecuții, Noica a înțeles esența umanității, definind un om ca fiind ceea ce rămâne din el odată ce lumea îl desființează.

***

Ceea ce vreau să subliniez este că la Noica nu frica de moarte i-a dictat comportamentul, ci un - să-i zicem - „eroism de o a doua instanță”. La Păltiniș, el nu a înlocuit disidența politică cu „rezistența prin cultură”, ci a reprezentat o alternativă subversivă la confruntările directe cu puterea.

Prin liderii tineri, Noica a păstrat vie gândirea critică, oferindu-le o viziune a unui viitor diferit.

El a fost un „antrenor cultural”, ghidând tinerii către marile opere ale culturii universale, demonstrând angajamentul său față de educație și conștiință culturală.

Întocmind o strategie de educație culturală, Noica nu doar că a evitat conflictele directe, ci a depășit obstacolele cu viziune și înțelepciune.

Această abordare reprezenta o „victorie politică”, aplicând tehnici subtile pentru a atinge scopuri superioare. Noica știa ce înseamnă să-ți asumi destinul.

***

Noica a fost un salvator al gândirii. Personal, consider că am învățat despre libertatea de gândire de la el, de aceea Humanitas este o construcție a acestei libertăți.

La începutul anilor 90, am fost întrebat de Andrei Pleșu, ministrul culturii, să reconstruiesc destinele culturii românești, după decăderea sistemului comunist.

Aceasta a fost o oportunitate, iar echipa formată a creat nu doar numeroase publicații, ci a influențat profund cultura contemporană.

Lucian Boia spunea că dacă întreaga țară ar fi căutat drumul pe care a pornit Humanitas, România de astăzi ar fi fost diferită.

Astfel, parcursul nostru a fost unul de realizare a unor scopuri nobile, contribuind la patrimoniul cultural.

Acest text a fost inițial publicat în Contributors.