„În locul așteptatului Messia al prosperității americane, s-a făcut remarcat un grefier falimentar”. Confruntările comerciale ale Statelor Unite, din 1890 până în prezent

Încă din 1889, cititorul român a fost familiarizat cu termenul „război comercial” prin intermediul ziarelor. La 12 ani după obținerea independenței și eliberarea „bogățiilor naturale ale Principatelor de sub administrația turcească”, cum specifica Universul, țara abia începea să stabilească acorduri comerciale cu diferite țări, fără a fi implicată în vreun conflict. Totuși, ziarele discutau cu neliniște despre „războiul comercial” franco-italian și despre ostilitatea inexplicabilă a Parisului față de orice înțelegere pe baze rezonabile.

Acest articol face parte dintr-o serie creată prin intermediul arhivei digitale Ziarele Arcanum, unde se poate explora 150 de ani de istorie a României, reflectată prin prisma jurnaliștilor, autorilor și ideologilor din fiecare epocă.

De-a lungul anilor, conflictele comerciale, majoritatea originându-se în SUA, au fost tratate în peste 500.000 de pagini de presă românească. Detalii despre aceste confruntări pot fi găsite în cărți, cronologii și enciclopedii. Însă, presa vremii adaugă un aspect important: perspectiva subiectivă de pe câmpul de luptă comercial.

În continuare, ne vom aduce aminte de cinci războaie comerciale semnificative din secolele XIX și XX.

1890: Primul val de protecționism în America

Interesul intens al ziarelor românești pentru prima epocă de protecționism din SUA a început în 1890. Toate etapele procesului legislativ de majorare a taxelor vamale, de la propunere la promulgare, au fost meticulos consemnate.

Atunci, Statele Unite trăiau în Gilded Age. Fascinația pentru tarifele vamale care nu afectau economia României putea deriva din filosofia că informațiile erau transmise prin telegraf, fiind deja redactate. De exemplu, „Adevărul” încerca să ofere o contextualizare adăugând întrebarea: „Ce opinie au economiștii noștri?”

Războiul vamal inițiat de congresmanul republican William McKinley, considerat „idolul lui Trump” de către Wall Street Journal, este acum reperat ca fiind dăunător atât pentru SUA, care se transformau dintr-o economie agrară într-o economie industrială, cât și pentru climatul social din țară. Scopul acestui act legislativ, adoptat într-o perioadă de surplus bugetar, era să protejeze locurile de muncă împotriva concurenței țărilor industrializate, precum Germania și Marea Britanie.

McKinley și susținătorii săi credeau că economia americană trebuie să fie autosuficientă, iar taxele vamale erau văzute ca una dintre metodele cele mai eficiente pentru a reduce importurile. Această viziune rezonează și cu afirmațiile lui Donald Trump din anii '80.

Însă, impunerea de tarife vamale exagerate, de până la 50%, pentru diverse produse importate, deși convenea marii industriali americani, a dus la o creștere a prețurilor care a afectat cetățenii obișnuiți și a generat nemulțumiri în rândul fermierilor, care se simțeau ignorați.

Una dintre lecțiile pe care acest război comercial le-a oferit este că țările afectate de taxe vor reacționa prin impunerea propriilor taxe, care pot impacta neașteptat, alte sectoare economice.

În cazul Tariff Act of 1890, răspunsul țarilor europene a fost atenuat, acestea taxând sever importurile de produse agricole americane, cum ar fi carnea de porc sau bumbacul.

Lovitura a venit pentru republicani în toamna anului 1890, când partidul a suferit o pierdere drastică, cedând 93 din cele 179 de locuri din Camera Reprezentanților, iar McKinley, congressman din Ohio, a pierdut și el mandatul. Cu toate acestea, a câștigat ulterior alegerile prezidențiale de două ori, fiind asasinat după ce a preluat cel de-al doilea mandat.

Taxele lui McKinley nu au rezistat mult: în 1894, la doar doi ani după ce republicanii au pierdut și președinția, au început discuții pentru adoptarea unei legi de liber schimb care să înglobeze ideile liberalismului economic. Această lege, prin care taxele vamale au fost reduse, a fost cunoscută sub numele Wilson-Gorman Tariff Act, restabilind ordinea anterioară anului 1890.

1930: Cel mai notoriu război comercial din secolul XX

După 40 de ani de la Tariff Act of 1890, americanii au intrat din nou în spirala protecționismului. Contextul era diferit: SUA înregistrase progrese semnificative, fiind deja o putere mondială, însă criza economică din 1929 a zguduit profund sistemul.

În iunie 1930, Congresul american a votat Studiul Smoot-Hawley, adoptat după 14 luni de dezbateri. Legea a fost trimisă spre promulgare președintelui Herbert Hoover, un susținător al protecționismului.

Un articol din Viitorul, o sursă informativă, explica intenția de a transforma politica protecționistă în autosuficientă, promovând industria și agricultura americană.

Astăzi, un consens larg acceptă că Smoot-Hawley Tariff Act (1930), care dorea să sprijine fermierii, a avut ca efect extensia crizei economice. Creșterea taxelor vamale a fost contestată atât de economiști, cât și de mediul de afaceri, dar președintele Hoover a ratificat-o, impunând taxe mari, unele depășind 50%, pe mii de categorii de produse.

Țările afectate – peste 25 la număr – au răspuns prin măriri de taxe. Franța a taxat automobilele americane, Canada a limitat importurile din SUA la peste 15 categorii de produse, în timp ce Italia și Elveția au început apeluri pentru boicotarea produselor americane.

Pe lângă impactul economic, au început să circule idei noi. Un politician francez spunea că impunerea tarifului vamal american ar putea stimula organizarea economică în Europa.

Un articol din Neamul Românesc, ziarul lui Nicolae Iorga, remarca ideea că, în urma „gardului de fier vamal” al Americii, Europa trebuia să-și adapteze economiile, să reevalueze resursele și să colaboreze între Est și Vest.

Doi ani mai târziu, Curentul critica administrația Hoover, descriind-o ca un grefier falimentar care a înregistrat 12 milioane de persoane șomere, un deficit bugetar de 70 de miliarde și agricultori ineficienți.

Legea a fost anulată în 1934 de administratia Franklin Delano Roosevelt, care a instituit acorduri comerciale bilaterale.

1962: Războiul cărnii de pui

Konrad Adenauer, primul cancelar al Germaniei Federale postbelice, a menționat că a întreținut o corespondență prolifică cu John F. Kennedy, într-o mare parte despre carne de pui.

În anii '50, americanii au industrializat fermierile de pui, ceea ce le-a permis să ofere carne de pui pe piața europeană la prețuri mai mici decât cele practicate de fermierii francezi și germani. Taxarea acestor importuri a fost inițiativa Franței care a convins Germania Federală să se alăture.

În 1962, europenii au impus o taxă vamală de 25% pe importurile de carne de pui din Statele Unite, denumită „Chicken War”, un subiect popular și în presa comunistă românească.

De exemplu, un articol din Steaua Roșie observa că „o serie de firme din S.U.A.” aveau afaceri profitabile cu puii exportați, dar alte companii europene au vrut să încaseze acele profituri.

Disputa privind carnea de pui a dus la o tendință în România, unde aproape toate negocierile între țările capitaliste au fost etichetate drept „războaie”.

Un senator din Arkansas a protestat în timpul unei dezbateri despre arme nucleare, denunțând taxele europene asupra cărnii de pui.

După 18 luni de discuții fără rezultat, america a ripostat în 1964, majorând taxele vamale pentru unele importuri, afectând vehicule germane, coniacul franțuzesc și amidonul olandez.

Taxa pe vehiculele importate a fost denumită „Chicken Tax” și a influențat industria auto din SUA, forțând producători ca Ford să-și fabrice vehicule în străinătate pentru a evita taxele.

Pe de altă parte, japonezii au ales să deschidă fabrici în SUA începând cu anii '80.

Anii ‘80: Disputele comerciale americano-japoneze

După înfrângerea din Al Doilea Război Mondial, Japonia a devenit un rival serios în sectorul automobilelor și electronicelor, un fenomen ce a început să irite SUA, care importau cu 40 miliarde de dolari mai mult decât exportau.

Anul 1980 a fost crucial în modelarea concepției lui Donald Trump asupra taxelor vamale.

În 1988, Trump a pierdut o licitație pentru un pian folosit în filmul „Casablanca”, câștigată de o companie japoneză, care i-a amintit prosperitatea crescută a Japoniei.

Un an mai târziu, Trump, atunci în vârstă de 43 de ani, a cerut „taxarea importurilor din Japonia cu 15-20%”, criticând și alte țări precum Germania, Coreea de Sud și Arabia Saudită. El a susținut intens ideea de taxe vamale.

În acea perioadă, „problema Japoniei” se rezolvase parțial; între 1981-1985, Japonia a acceptat auto-restricționarea numărului de automobile exportate în SUA, determinând marii producători să deschidă unități de producție pe teritoriul american.

În 1985, japonizii au acceptat aprecierea yenului față de dolar, diminuând deficitul comercial. În anii '90, SUA au impus taxe pe semiconductori.

Disputele comerciale, inclusiv Acordul Plaza, au contribuit la „deceniul pierdut” al Japoniei, o eră de stagnare economică ce a durat până în 2010, potrivit unor autori.

1993-2009: Războiul bananelor

Conflictul îndelungat al bananelor, între Uniunea Europeană și companiile americane din America de Sud, a început în 1993 și a generat opt dispute distincte la Organizația Mondială a Comerțului.

Între multinaționalele americane, Uniunea Europeană a decis să favorizeze fostele colonii europene din Caraibe, impunând taxe mai mari pe importurile din America de Sud.

În 1999, doar 7% din bananele vândute în Europa proveneau din Caraibe, în timp ce 75% veniseră din multinaționalele americane. Totuși, SUA au acuzat Uniunea Europeană la OMC de tratamente discriminatorii.

Deși OMC a dat verdicturi în favoarea Statelor Unite, Uniunea Europeană a întârziat aplicarea acestora, determinând SUA să impună taxe vamale de 100% pe produse europene, cum ar fi poșetele franțuzești și brânza italiană.

În final, Uniunea Europeană a cedat, reducând treptat taxele pentru produsele americane de banană, multe dintre acestea fiind disponibile în supermarketurile din România.

Articol realizat cu sprijinul Digiteca Arcanum.