Între dorința de a nu semăna cu tata și impactul absenței sale
Într-o seară la o bere, le-am arătat prietenelor mele o fotografie cu părinții mei din anii 2000; plecaseră în Germania pentru a aduna bani, așa cum au ales părinții români din generația lor. Reacția lor a fost imediată: „Semeni cu el. Este ceva în forma feței tale și în zâmbetul lui”. Aceasta a fost o surpriză pentru mine, întrucât am încercat toată viața să fug de această asemănare. Familia îmi spunea adesea că nu semăn cu el, dorind mai degrabă să aud că îi semăn mamei, pe care o iubesc profund și care mi-a îndeplinit și rolul de tată.
Întotdeauna a fost important pentru mine să semăn cu cineva, mai ales că fiecare copil are o asemănare cu un membru al familiei. Sora mea seamănă cu tatăl ei și cu mama, iar verișoarele mele moștenesc trăsăturile mătușii și unchiului. În schimb, eu am simțit că mă aflu într-o stare intermediară, un loc în care verișoarele glumeau că aș fi fost adoptată. Cu timpul, m-am alăturat și eu acestor glume. Mama încerca să mă liniștească spunând: „Tu semeni cu tine.”
Primele mele amintiri despre tata sunt legate de momentele în care coloram tatuajele de pe brațele lui. Îmi aduc aminte de flori și de spațiile lăsate pentru a fi colorate cu carioci. Recent, am văzut o fotografie veche în care tatuajele sale arătau mai bine decât cum le aminteam eu, un copil de 4 ani. Deși păreau deja colorate, el mă lăsa mereu să mă joc.
Alte aminitiri plăcute despre el le am de la mătușa mea. Ea mi-a povestit că, după ce s-a mutat la noi în Călărași, și-a luat orașul la pas pentru a învăța toate străzile. Mamaia mi-a spus că era o persoană care intra ușor în sufletul oamenilor, iar eu nu înțelegeam de ce nu pot fi la fel. „Fii și tu ca tatăl tău” îmi spunea ea atunci când avea musafiri, iar eu preferam să nu vorbesc cu nimeni.
Mama mi-a spus despre el că nu îi plăcea munca, adesea pleca în timpul programului, venea acasă să doarmă și consuma alcool la serviciu. De fapt, el venea frecvent să mă ia de la grădiniță și oprea cu mine la cârciuma din cartier; eu susțineam că beam apă, pentru că țuica nu își schimbă culoarea.
De fiecare dată când ne întâlnim, unchiul meu mă întreabă, glumind, „Nu îți este dor de tatăl tău?” Știm cu toții că este o glumă, dar adevărul este că, pe mine, nu mă deranjează; nu am avut ocazia să-l cunosc îndeajuns pentru a simți dor.
Îl cunosc sub numele de Dan. A creat cinci conturi de Facebook și îmi trimite cereri de prietenie de pe toate, deoarece mereu își pierdea telefonul sau întâmpina diverse probleme. Din fericire, mama era întotdeauna prima pe care o suna, pentru că numărul ei era singurul pe care-l știa bine. Îmi scria din când în când pentru a verifica ce mai fac, dornic să afle dacă încă sunt fata lui – doar pe hârtie.
Acest text face parte din proiectul UNFINISHED LOVE STORIES, o platformă editorială dedicată publicării unor povești reale despre iubire. Fiecare duminică dimineață, puteți descoperi noi narațiuni despre iubire pe unfinishedlove.ro. Dacă aveți și voi o poveste unică și autentică despre relații, vă încurajăm să o trimiteți echipei noastre editoriale.
Articol redactat de Mihaela Munteanu
Colaborare media
