Reformarea profesorilor: O previziune sumbră pentru viitor

În România, una dintre rarele probleme care reunește acordul tuturor este percepția asupra slabului nivel al educației naționale. Adjectivele pot varia de la „deplorabil”, „scandalos” la „mediocru” sau „nesatisfăcător”, însă opinia rămâne constant negativă. De asemenea, divergențele se extind asupra perspectivei temporale a acestei stări, mulți făcând referire la o „prăbușire” a sistemului fără a lua în considerare dificultatea de a coborî mai jos când deja te afli într-o groapă. Aceasta este analiza oferită de criticul literar Liviu Papadima, profesor la Universitatea din București.

Opiniile sunt și mai variate când vine vorba de cauzele acestei probleme și de longevitatea sa, în ciuda numeroaselor încercări de reformă. Unii indică salariile mici și subfinanțarea cronică a educației ca fiind vinovate. Alții pun la zid influența politicului, care ar fi utilizat educația în scopuri electorale. Reformele provocatoare, dar ineficiente din ultimele decenii, sunt de asemenea considerate factori majori care contribuie la disfuncționalitatea sistemului educațional.

Decalajul în pregătirea profesorilor nu a fost niciodată abordat serios de guverne

Exclud din discuție aceste motive generale, cum ar fi finanțele sau politicul, pentru a pune sub lupă un aspect specific: pregătirea inițială și continuă a cadrelor didactice, cunoscută anterior sub denumirea de „perfecționare”.

Am interacționat suficient cu profesorii de limba și literatura română din diferite colțuri ale țării pentru a afirma fără ezitare că există atât dascăli excelenți, cât și alții a căror competență e alarmantă. Paranoia părinților de a-și înscrie copiii în anumite clase sau școli „bune” reflectă percepția publică asupra acestei situații.

Diferențele mari în pregătirea profesională a cadrelor didactice reprezintă o problemă extrem de serioasă, care, din câte știu, nu a fost niciodată adresată frontal de vreo guvernare. Discuțiile nesfârșite despre îmbunătățirea sistemului educațional au condus, de obicei, la măsuri care au amplificat de fapt discrepanțele dintre școli și chiar clase din aceeași instituție.

Admitând că formarea profesorilor lasă mult de dorit, se pune întrebarea cum ar putea fi ameliorată această situație.

Să analizăm: Ce implică aceasta? Cine ar trebui să se implice? Cum ar trebui să fie realizată?

Debate academică intensă și lipsită de consens

Ce tip de pregătire ar necesita un absolvent pentru a deveni un profesor competent?

În esență, două calități sunt esențiale: cunoașterea aprofundată a materiei predate și abilitatea de a facilita învățarea elevilor conform curriculumului specializat.

În mediul academic, există o dezbatere veche, dar intensă, cu privire la care dintre aceste aspecte ar trebui să fie prioritar. Susținătorii pregătirii de specialitate argumentează că „nu poți învăța pe alții ceea ce tu însuți nu stăpânești”. De cealaltă parte, cei care susțin formarea psiho-pedagogică spun: „Ce rost are să ai la catedră experți care, deși bine pregătiți, nu pot relaționa cu elevii?”

Această dispută nu generează progrese. Avem nevoie atât de specialiști, cât și de psihologi pedagogi.

Din păcate, în loc să cooperăm, am fost martorii unei rivalități și lipse de respect reciproc persistente între aceste grupuri de zeci de ani.

Numeroase încercări de îmbunătățire a pregătirii profesorilor s-au soldat cu lupte pentru putere între cele două facțiuni și între doctrinele pe care le susțin.

Istoric, în anii '80, formarea pentru cariera didactică era asigurată prin cursuri obligatorii de pedagogie, psihologie școlară și metodică, însoțite de practică didactică – atât observare, cât și predare.

Pentru mine și colegii mei, unele cursuri obligatorii nu și-au atins scopul dorit, iar despre practica metodică îmi amintesc doar câteva experiențe anecdotice cu colegi care nu reușeau să se adapteze situațiilor concrete.

Structura fundamentală a acestor cursuri inițiale nu s-a schimbat mult până astăzi. Ce s-a modificat în mod repetat a fost configurarea organizațională – cine se ocupă de ele? – și regulile procedurale – cum se desfășoară ele?

„Unknown Answers from the Teacher Factories”

Cine ar trebui să aibă responsabilitatea de a modela tinerii absolvenți astfel încât să devină profesori eficienți?

Pentru mult timp, formarea pregătirii didactice a absolvenților a fost supravegheată de facultățile de profil. Acestea aveau roluri clare în planul educațional, gestionând cursurile de metodică și oferind mentorat prin cadre asociate, inclusiv din pedagogie și psihologie.

Această formare obligatorie pentru toți studenții la nivel de licență, urmată de un stadiu obligatoriu de trei ani, a transformat universitățile în fabrici de profesori. De aici, aversiunea față de această direcție educațională a apărut nu doar în rândul studenților, dar și al profesorilor universitari, care adesea desconsiderau domeniul metodicii.

Practicile pedagogice au fost lăsate în voia sorții. Formatorii din facultăți, deseori profesori tineri, erau responsabili de supravegherea a câte 8 studenți într-o perioadă limitată de practică, făcând dificilă oferirea unei educații de calitate.

După 1990, schimbările au condus la aproape 25 de studenți de supravegheat per formator, făcând imposibilă urmărirea progresului lor. Ca urmare, aceștia și-au ales frecvent locurile de practică după propriile preferințe, adesea în orașele natale sau în școlile în care cunoșteau pe cineva.

Trebuie să admitem că facultățile de profil au manifestat un interes redus față de formarea didactică a studenților, chiar și în cazurile unor discipline esențiale precum limba română și matematica. Când formarea a fost mutată la Departamentele pentru Pregătirea Personalului Didactic (DPPD), am simțit ușurare, scăpând de această povară.

Pedagogia și psihologia burdușite de cursuri abstracte

Schimbările de autoritate nu au adus rezultatul dorit. Cursurile de pedagogie și psihologie au devenit și mai abstracte, având puțin legătură cu activitatea practică a profesorului. Modulele au fost adesea susținute de cadre didactice nepotrivite, aceasta ducând la o lipsă de motivație printre studenți.

Ca decan, mulți studenți mi se plângeau de programul DPPD, fiind fără putere de a interveni în raport cu legea și reglementările existente. Regretam decizia prin care formarea pedagogică a fost separat administrată.

Din păcate, nici modulele gestionate de DPPD nu au adus o îmbunătățire vizibilă în formarea viitorilor profesori. Acest lucru este reflectat în performanțele slabe la examenele de titularizare și definitivat ale profesorilor, dar și în rezultatele modeste ale elevilor lor.

Legea educației din 2011 a mutat accentul pe un masterat didactic și o perioadă de practică extinsă la catedră, cu intenția de a îmbunătăți pregătirea viitorilor profesori.

Proiectul a provocat agitație în numeroase centre universitare, temerea fiind că va atrage majoritatea candidaților de la programele de master existente datorită avantajelor promise.

Din fericire, lipsa alocării evidente de fonduri a împiedicat inițierea proiectului, determinând amânarea sa pentru un deceniu.

Legile educației din 2023 reintroduc această propunere, alături de o serie de programe pilot. Planurile de învățământ au fost elaborate fără o consultare reală cu facultățile, ignorând experiențele de succes existente.

Interogații despre metodologii actuale și viitoare

Acum, să simplificăm un pic chestiunea pentru claritate.

Cum ar trebui structurată optim formarea viitorilor profesori?

Comparând planurile actuale propuse de Ministerul Educației cu cele ale masteratelor pedagogice tradiționale, diferențele sunt izbitoare.

Ministerul pune accent pe cunoștințe generale din sfera științelor educației, în timp ce programele existente se axează pe dezvoltarea directă a competențelor de predare specifice materiei instruite, concentrându-se pe aspecte practice precum didactica și evaluarea în domeniul filologic.

Cursurile oferite includ teme fundamentale pentru succesul predării, inclusiv inovarea în didactică, integrarea dramei ca metodă de învățare și strategii interpretative, într-un efort autentic de a îmbunătăți aptitudinile practicienilor.

Propunerile actuale transferă responsabilitatea de la modulele tradiționale la nivelul unui masterat, fără a aduce schimbări substantiale în pregătirea efectivă a studenților pentru cariera didactică.

Monopolul formatorilor psihopedagogi

Noul proiect tinde să concentreze întreaga autoritate în mâinile psihopedagogilor. Iată câteva detalii importante.

Acreditarea masteratelor va trebui să fie realizată de ARACIS în domeniul „Științe ale educației”. Aceasta va duce la faptul că evaluarea va fi efectuată exclusiv de Comisia dedicată științelor educaționale și psihologiei, excluzând complet implicarea disciplinelor umaniste și exacte în formarea studenților lor pentru profesie.

Continuăm să vedem masteratul didactic organizat prin DPPD, păstrând structurile curente.

Cât despre dezvoltarea profesională a viitorilor profesori, doctoratele în didactică vor fi, de asemenea, acreditate sub umbrela științelor educației. Autorii nu par să facă diferența între cercetarea educațională internațională și didactica specializată, ceea ce poate duce la confuzii.

Deși există unele încercări de flexibilizare în traseul educațional, cum ar fi acordarea de finanțare pentru masteratul didactic, situația inversă nu este aplicabilă, limitând astfel mobilitatea academică.

Un absolvent de Litere care își dorește să aprofundeze domeniul lingvisticii este restricționat financiar. Este aceasta o abordare corectă? Bineînțeles că nu.

Cum să prevenim un nou eșec garantat

Regret să spun, dar cel mai prudent pas pentru Ministerul Educației ar fi retragerea actualului proiect și reluarea procesului de dezvoltare pe principii mai solide. Elemente esențiale pentru o reconstrucție eficientă ar putea include:

Aceste principii au un obiectiv singular: a asigura o formare corespunzătoare pentru profesorii de diverse discipline, implicând în mod egal facultățile de specialitate și cele de psihologie și științe ale educației.

Dacă se menține actuala direcție a proiectului, aceasta va duce inevitabil la un eșec tot mai pronunțat și va adânci tensiunile deja existente.

Paragraf de închidere