Se poate adapta austeritatea din Argentina la realitatea României? Analiza arată că afirmația despre folosirea fondurilor UE ca motor de Formula 1 montat pe un șasiu de lemn este discutabilă.

După măsurile dure promovate de Milei, inflația Argentinei a coborât de la niveluri lunare de aproximativ 25% la aproximativ 4–5% în 2025. Între timp, o parte semnificativă a populației a fost temporar adusă sub pragul sărăciei, generând mitinguri și nemulțumiri persistente. Această combinație nu reprezintă un model de urmat pentru România, avertizează economistul Brăduț Boloș într-un text de opinie.

În mass-media și în spațiul online românesc circulă o tendință de admirație față de politicile lui Javier Milei. România a fost timp îndelungat un consumator de idei din alte țări, iar atractia pentru reformismul rapid și teoria șocului poate alimenta tentația de a adapta în România un model spectaculos discutat în Argentina.

Argentina a preluat mandatul lui Milei la finalul lui 2023 într-o perioadă de colaps macroeconomic: inflația anuală depășise 211%, peso-ul se devalorizase, deficitul bugetar depășea 5% din PIB, datoria publică se apropiase de 85% din PIB, iar rezervele valutare erau în scădere. La sfârșitul anului 2023, peste 41% din populație trăia sub pragul sărăciei, iar în prima jumătate a anului 2024 această rată a urcat spre 50%.

Contextul excepțional al Argentinei

În acest context, Milei a impus un pachet de austeritate sever: reduceri bruște ale subvențiilor la energie și transport, concedieri masive în administrația publică, blocarea contractărilor noi de cheltuieli și o devalorizare de aproximativ 54% a peso-ului în decembrie 2023.

Efectele nu au întârziat să apară. Inflația lunară, care atinsese 25% în decembrie 2023, a scăzut la 4,2% în iulie 2025. Guvernul a înregistrat pentru prima dată în două decenii un excedent primar, iar comerțul exterior a intrat în excedent în 2024, susținut de scăderea importurilor și revenirea exporturilor agricole. În același timp, rata sărăciei a coborât în 2025 spre un interval estimat între 32% și 35%, deși nivelul rămâne extrem de ridicat.

O concluzie clară privind austeritatea lui Javier Milei este că succesul ei depinde aproape în totalitate de contextul excepțional al Argentinei. Țara a intrat într-o spirală de hiperinflație, deficite cronice și datorii nesustenabile, iar societatea a tolerat o terapie de șoc pe care alte state probabil nu ar suporta.

Tratament de urgență pentru o economie în colaps

Punctele-cheie care explică rezultatele sunt următoarele:

• Tăierea brutală a cheltuielilor a condus, pentru prima dată în două decenii, la un excedent bugetar primar.
• Devalorizarea peso-ului a restabilit competitivitatea externă, reducând importurile și stimulând exporturile agricole.
• Stabilizarea inflației a fost rapidă: de la niveluri lunare de 25% s-a ajuns la 4–5% în 2025, ceea ce a redat parțial încrederea în moneda națională.
• Costul social a fost însă enorm: peste jumătate din populație a intrat temporar în sărăcie, iar protestele și tensiunile sociale au devenit constante.

În esență, austeritatea tip Milei a funcționat ca un tratament de urgență pentru o economie aflată în colaps. A generat stabilizare macroeconomică și a redeschis accesul la credibilitate internațională, dar a impus o redistribuire brutală a poverii către populație. Este un model născut din disperare și care nu poate fi replicat mecanic în țări cu structuri economice și sociale diferite.

În cazul Argentinei, programul de relansare nu a fost inclus de la început în pachetul de austeritate, ci a apărut ulterior ca o a doua etapă, după ce guvernul Milei a reușit să stabilizeze minim economia.

Etapa 1 – Terapia de șoc (decembrie 2023 – sfârșitul anului 2024) a fost orientată exclusiv pe ajustare fiscală și stoparea inflației: tăieri de cheltuieli, eliminarea subvențiilor, concedieri, devalorizare masivă a peso-ului. Scopul a fost să stingă incendiul și să redea credibilitatea piețelor, fără a previziona imediat o relansare.

Etapa 2 – Relansarea (din 2025) a venit abia după ce inflația a scăzut sub 5% și bugetul a intrat pe excedent primar; atunci autoritățile au început să vorbească despre o agendă de relansare, ce a inclus:

• deschiderea către investiții private și străine, în special în energie și infrastructură;
• reforme structurale pentru dereglementarea economiei și stimularea antreprenoriatului;
• sprijin pentru exporturi, în special agricole și de resurse naturale, beneficiind de competitivitatea adusă de devalorizarea peso-ului.

Așadar, programul de relansare nu a fost parte integrantă a terapiei de șoc, ci o consecință posibilă doar după ce guvernul a câștigat spațiul de manevră prin stabilizare. Milei a mizat pe principiul „mai întâi austeritate, apoi dezvoltare”, explicând de ce costul social a fost atât de mare în primul an.

Ce a făcut guvernul Bolojan

Guvernul Bolojan a adoptat un prim pachet de măsuri fiscale: TVA urcat la 21%, cote reduse consolidate la 11%, accize majorate pentru alcool, tutun, carburanți și băuturi îndulcite, dublarea taxei pentru băncile mari (de la 2% la 4%), majorarea impozitului pe dividende la 16% începând cu 2026 și introducerea contribuției de asigurări sociale de sănătate (CASS) pentru părinții aflați în concediu de creștere a copilului, pentru asigurați și pentru pensionarii cu pensii de peste 3.000 lei.

Prin OUG nr. 41/2025, publicată în Monitorul Oficial, au fost suspendate sau încetate proiectele finanțate prin PNRR și prin programele naționale (inclusiv Anghel Saligny) care nu erau contractate sau nu aveau avans semnificativ, blocând inițierea de noi investiții în 2025, cu excepția proiectelor ce pot fi finalizate până la 31 august 2026.

În prezent sunt în discuție măsuri care ar putea conduce la concedieri semnificative în sectorul public, precum și inițiative pentru creșterea veniturilor autorităților locale, printre care majorări ale impozitelor locale, simplificarea autorizațiilor de construcții și alte instrumente fiscale.

În acest context, se observă dorința unor factori de a extinde pachetul de austeritate, promovând ca model politicile de tip șoc implementate de Milei în Argentina, prezentate ca exemple de succes pentru echilibrarea bugetului.

Cum am ajuns aici

În primul rând, este necesar să clarificăm ce probleme are România, iar apoi să analizăm opțiunile despre austeritate și relansare dintr-o perspectivă realistă.

România se confruntă cu o criză bugetară: deficitul este peste valorile sustenabile, iar acest dezechilibru a alimentat măsuri de austeritate. De asemenea, balanța comercială rămâne tensionată, iar ritmul de creștere economică aproape de zero.

Emigrația masivă și pierderea potențialului de PIB reprezintă o provocare. România a pierdut, încă din 1990, o parte semnificativă a forței de muncă, în special tineri calificați. Migrația intensă a redus direct PIB-ul potențial, a redus consumul și a creat presiuni asupra sistemului de pensii.

Reforma energetică s-a dovedit un eșec. Prețul energiei a devenit unul dintre principalele handicapuri ale economiei românești. În loc să valorifice resursele interne și poziția strategică, reformele din sector au creat un cadru instabil și scump, descurajând investițiile productive. Energia, care ar fi putut reprezenta un avantaj, a devenit un punct slab structural.

„România are un motor de Formula 1, dar caroseria instituțională nu îl poate duce”

PNRR – programul a fost proiectat într-un mod problematic și implementat cu dificultăți. Dimensiunea sa extremă a depășit capacitatea administrativă reală a țării: motorul de înaltă performanță a fost așezat pe un șasiu fragil. Această imagine reflectă situația: avem un motor rapid, dar componentele de susținere sunt insuficiente.

În plus, programul s-a dovedit inflexibil și neadaptat la crizele reale care au lovit România după lansare: războiul din Ucraina, șocurile tarifare și energetice. În loc să îndrepte soluția, PNRR a devenit adesea parte a problemelor, prin rigiditatea sa. Mecanismul de decontare obligă România să se împrumute pentru a finanța proiecte, iar banii europeni nu sunt legați direct de implementare, ci de îndeplinirea unor jaloane și reforme politice.

Politici pro-ciclice. România a menținut deficite mari în anii de creștere economică, iar austeritatea a fost aplasată în momentele de declin, semn că lipsea o abordare contraciclică coerentă. Politica bugetară a fost adesea/Header...

Modelul Milei, aplicat în România

La nivel bugetar, ideea unei austerități rapide poate părea tentantă pentru unii. În teorie, tăierile la educație, pensii și sănătate ar putea reduce deficitul rapid. Însă România nu este Argentina: este membră a Uniunii Europene, o piață cu o cerere mare de forță de muncă. Dacă nu se susțin educația și serviciile de sănătate, românii calificați vor migra masiv spre țări cu salarii mai mari.

În jurul Argentinei există țări cu situații economice chiar mai fragede, care oferă muncitori ieftini în mod constant. Argentinienii migrează spre Spania și Italia, însă distanța, costurile și barierele legale fac migrarea mult mai dificilă decât în cazul României. Din acest motiv, românii bine calificați vor rămâne mai puțin în fața austerității.

Dacă s-ar aplica o formă de austeritate similară cu cea din Argentina în România, ar accentua una dintre cauzele actuale ale crizei: exodul masiv al forței de muncă. Impactul financiar al noilor plecări ar fi semnificativ și potențial ireversibil. O scădere a populației active ar amplifica dezechilibrele demografice, crescând presiunea asupra sistemelor sociale.

Experiența europeană arată că terapia de șoc nu este o soluție universală. Un exemplu reușit este Planul Balcerowicz din Polonia (1990). Alte economii (Cehia, Slovacia) au înregistrat rezultate relativ bune, în timp ce Grecia (2010–2015) și Portugalia (2011–2013) au avut experiențe mai complicate. România și Rusia au înregistrat efecte variate în anii ’90.

Argentina, indiferent dacă Milei este la conducere sau nu, a fost obligată să adopte măsuri drastice. România are în schimb opțiuni: finanțare ieftină, acces la fonduri structurale și o piață unică europeană capabilă să accepte producții industriale și servicii.

„Uitați de austeritatea de tip Javier Milei”

Austeritatea este o măsură simptomatică: asemănătoare cu un garou pus peste o rană, dureroasă, dar uneori necesară pe termen scurt. Lecția principală este că acest tip de măsură funcționează doar dacă este însoțit de un plan clar de relansare.

România are nevoie să abordeze cauzele reale, sistemice: emigrația, sectorul energetic, faraonismul politic și lipsa unei politici economice anticiclice. În ceea ce privește emigrația, diferența față de Polonia este că plecările din România sunt adesea definitive. Avem nevoie de forță de muncă nouă — zeci de mii de tineri din Asia sau din America Latină — pentru a ocupa locurile vacante.

În ceea ce privește energia, fără energie ieftină nu vom avea investiții, performanță sau competitivitate. Profitul pe termen scurt din energie scumpă se poate transforma în sectoare lipsă pe termen lung. Nu poți alimenta mașinile electrice doar cu promisiuni politice.

România are nevoie de un plan autentic de reziliență. Șocurile par să fie regula, nu excepția, iar soluția nu poate fi copiată mecanic din altă țară.

Cât despre austeritatea de tip Javier Milei — nu ni se potrivește. Nu se potrivește în această fază și cu acest context. Demografia, frontiera și economia României sunt diferite. Argentina a fost predestinată la un șoc; Milei nu a ales austeritatea, ci a recunoscut inevitabilul. România are opțiuni: finanțare ieftină, acces la fonduri structurale și o piață europeană unică care poate absorbi producția.

Austeritatea de tip Milei nu reprezintă o soluție pentru România, ci o rețetă pentru o criză demografică și economică mai profundă. Soluțiile reale trebuie să vizeze cauzele de fond – emigarea continuă a forței de muncă și nevoia urgentă de alternative. Aceste teme vor fi explorate în viitor.

Întrebarea nu este cum să replicăm șocul argentinian, ci cum să construim o reziliență românească: prin politici anticiclice inteligente, un sistem energetic care poate constitui un avantaj și printr-o administrație publică care nu devine un motor de Formula 1 montat pe un car de lemn.