Un moment șocant la Premiile Gopo: Incidentul unui părinte care își critică copilul în fața publicului

La evenimentul Premiilor Gopo, actorul Claudiu Bleonț a profitat de ocazie pentru a adresa cuvinte umilitoare la adresa fiicei sale, în timp ce îi aducea un omagiu regizorului Dan Pița. Deși a venit cu un sentiment de mândrie, a folosit timpul său pentru a critica alegerile vestimentare ale fetiței, afirmând că nu-i plac hainele ei și sugerându-i că nu trebuie să-l facă de rușine.

Claudiu Bleonț, ținând-o pe fetiță de umăr, a comentat: „Ea și-a ales hainele, dar nu mi-au plăcut. I-am spus să nu mă facă de rușine, să tacă, că cei din sală au studiat și nu stau pe telefon ca toată generația ei. Cultura și lectura sunt importante!”. Aceste remarci au fost întâmpinate cu râsete și aplauze din partea audienței.

Momentul poate fi revăzut de la 3:18:00.

Fetița a rămas vizibil afectată, încremenită de rușine și confuzie. Un copil se simte adesea copleșit și vinovat atunci când nu poate înțelege comportamentul părintelui, mai ales când acesta alternează între momente calde și reci.

Chiar și familiarizată cu stilul umoristic al părintelui, fetița a simțit cum critica părintelui devine jignitoare. Zâmbetul ei, care se ventila pe scena mare, s-a stins în clipa în care părintele a început să o disprețuiască în public.

În fața unei situații de presiune – să reacționeze, să fugă sau să se blocheze – fetița a adoptat o reacție tipică pentru un copil rușinat în public. A rămas acolo, tăcută, dorindu-și să dispară sub scenă pentru a scăpa de cuvintele tatălui și de privirile celor care râdeau.

Așteptările de protecție ale copiilor din partea părinților

Îmi fac griji că acest moment o va urmări pentru tot restul vieții. Nu doar din cauza devalorizării publice de către tatăl ei, ci și pentru că și alți oameni au asistat. Astfel de traume se adâncesc, iar eu, într-o situație similară, am resimțit efectele. Când aveam în jur de 8 ani, am încercat să cer un produs farmaceutic, interceptată de reacția neîngăduitoare a mamei mele, ceea ce m-a lăsat și mai umilit. Mă așteptam să mă susțină, nu să mă devalorizeze.

Constat cu tristețe că, și acum, pot experimenta momente de blocaj în fața unui farmacist, un incident considerat minor comparativ cu ceea ce a suferit fetița, care a fost expusă în fața unei audiențe mari.

Unii părinți nu realizează că, chiar și cu intenții bune, modul în care își exprimă cercetările poate afecta profund stima de sine a copilului și sentimentul de siguranță necesar pentru dezvoltarea lor.

Empatia este esențială în parenting

Unii pot considera că bullying-ul se manifestă doar în rândul copiilor, însă cei ce umilesc colegii adesea au fost umiliți ei înșiși acasă. Astfel, furia acumulată în familie se poate descărca în mediul școlar.

Pe măsură ce cresc, acești copii pot intra în relații bazate pe putere, perpetuând un ciclu de abuz; fără a realiza, se transformă în părinți care la rândul lor își supun copiii acestor umiliri.

Părinții care își umilesc copiii pot proveni dintr-un mediu similar, unde la rândul lor au fost umiliți. E important să recunoaștem și să empatizăm cu durerile pe care aceste persoane le poartă.

Ce este de făcut? În primul rând, trebuie să ne punem în locul celorlalți.

Importanța înțelegerii și educării

Să ne imaginăm perspectiva fetiței lui Claudiu Bleonț în acea seară.

„Mi-am ales hainele, iar tatăl meu nu le apreciază.” – Mă simt neacceptată. Dacă nu-i plac, înseamnă că nu sunt la nivelul lui.

„Nu mă face de rușine, taci că ești altă generație.” – Tot ce fac nu e suficient de bun și simt că nu îl interesează.

„A cerut autografe de la Selly, Tudor Giurgiu” – Se simte inferior, crede că astfel caută atenție, fără să înțeleagă că nu e nimic greșit în a admira alți oameni.

„Văd lucrurile altfel” – Chiar și diferitele opinii nu contează, pentru că simte că nu va fi acceptată.

„Cei din sală au citit enorm, nu stau pe telefon.” – Oricât de bine se descurcă la școală, simte că nu va fi niciodată suficient pentru a-i face pe plac.

„Aude, dar nu-nțelege.” – Crede că e proastă, că nu e capabilă, iar umilința o face să se gândească la dispariție.

Am scris aceste rânduri nu cu scopul de a critica părintele care și-a umilit copilul sub lumina reflectoarelor, ci pentru a pune accent pe nevoia de înțelegere și empatie. Aș dori ca acest incident să servească drept lecție pentru noi toți.

Este esențial să nu judecăm, ci să învățăm din astfel de experiențe și să acționăm înainte ca o situație similară să devină gravă.

Rănile nu se vindecă prin perpetuarea lor.