Experiment fascinant: care sunt preferințele politice europene ale suveraniștilor

În calitate de analist politic, mă confrunt în mod frecvent cu o dilemă deosebită: în contextul în care 87.5% dintre români consideră că țara ar trebui să se orienteze spre vest, cum se explică faptul că 20% din populația cu drept de vot susține candidați izolaționiști?

• Este important să facem distincția între politicienii cu tendințe rusești și electoratul lor, care este mult mai divers și numeros. 
• Este posibil ca majoritatea celor care votează pentru Simion să nu dorească o ieșire din Uniunea Europeană, dar doresc ca România să devină relevantă pe scena internațională.

Deși o majoritate covârșitoare a populației României se declară pro-UE și NATO, printre aceștia există și cetățeni care afirmă că „Europa nu există ca entitate” sau că România ar trebui să adopte o poziție diplomatică neutră.

Nu cred în explicațiile elitiste și moralizatoare. Consider că cetățenii care susțin aceste viziuni nu sunt ignoranți și că mesajele aparent contradictorii nu sunt automat incoerente.

Patru figuri politice cunoscute: Cine reflectă cel mai bine valorile europene?

Acest aspect m-a determinat să schimb perspectiva, trecând de la auto-reflecție la formularea de întrebări. În colaborare cu Atlas Intel, Centrul pentru Democrație și Bună Guvernare și Fundația EIDOS, am realizat un sondaj axat pe punctele de vedere ale românilor în raport cu poziția țării în plan extern. Premisa inițială este că majoritatea românilor sunt pro-UE și NATO, însă fiecare își definește diferit acești termeni.

Pentru a testa această teză, am pus o întrebare simplă: care lider european reprezintă cel mai bine valorile europene? Am restrâns opțiunile la patru personalități politice foarte cunoscute și diverse.

Primul este Ursula von der Leyen, președinta Comisiei Europene, figura emblematică a instituțiilor UE.

Următorul este Donald Tusk, fost prim-ministru al Poloniei, un euroatlant pro-Ucraina dedicat.

Apoi, îl avem pe Viktor Orban, prim-ministrul Ungariei, un exponent al neutralității diplomatice, și pe Vladimir Putin, un adversar declarat al structurilor euroatlantice.

La prima vedere, rezultatele sunt așteptate. Președinta Comisiei Europene se află pe primul loc cu o treime din răspunsuri, în timp ce Tusk și Orban se află la egalitate cu 17%.

Putin a obținut doar 3% dintre preferințe, iar o altă treime dintre respondenți nu se simt reprezentati de niciuna dintre opțiunile date, rezultatul fiind deloc surprinzător în contextul restricției opțiunilor.

Ceea ce devine remarcabil este analiza răspunsurilor în funcție de preferințele politice. Când ne referim la partidele parlamentare, Donald Tusk a înregistrat cel mai mare sprijin din partea votanților POT (34.2%) și AUR (28.1%).

Legat de candidații din primul tur anulat, Tusk a câștigat 30.6% din susținerea votanților lui George Simion și 15.3% din partea celor care l-au susținut pe Călin Georgescu.

Ce cauzează ca o treime dintre electoratul suveranist să-l aprecieze pe Donald Tusk, având în vedere că acesta nu are multe în comun cu Simion și a exprimat critici recente la adresa liderului AUR?

Căutarea unui lider puternic și recunoscut internațional

Consider că suveraniștii văd în Tusk un lider est-european credibil pe scena internațională, o persoană care interacționează cu conducători europeni și globali, având o voce influentă în discuțiile despre securitate regională.

Rezultatele acestea sugerează un scenariu interesant: cum ar fi reacționat cetățenii dacă președintele României ar fi fost inclus în imaginea celebră a lui Macron de la Kiev? Chiar și suveraniștii doresc o Românie activă și recunoscută în contextul european, fără a susține neapărat o ieșire din UE.

Nostalgia față de „geniul” diplomatic al lui Ceaușescu

Moștenirea istorică pe care o purtăm este greu de gestionat. Chiar și la 35 de ani de la căderea regimului comunist, mulți nostalgii încă impresionează retorica privind „geniul” diplomatic al lui Ceaușescu.

Conform acestei viziuni, România comunistă a fost considerată o putere internațională, având rol de mediator în timpul Războiului Rece, obținând avantaje atât din Vest, cât și din Est. Ceaușescu se prezenta ca un facilitator în negocierile de pace, inclusiv în conflictul dintre Egipt și Israel.

Pentru cei care susțin această narațiune, perioada post-1989 a fost o pierdere severă a statutului României la nivel internațional.

Imaginile tulburătoare ale orfelinatelor românești și eticheta de „țară întârziată” în comparație cu alte state est-europene reflectă pierderea stimei de sine alimentate artificial în vremea regimului anterior.

Dilema originalului și a reproducerii

Mulți români simt că România a evoluat de la a fi considerată „Elveția” blocului sovietic, la a fi văzută ca „instalatorul Europei”. Această percepție contribuie la proliferarea extremismului în rândurile diasporei.

Somarea și blocajul în integrarea în spațiul Schengen sau excluderea din programul Visa Waiver au generat un amestec de rușine și resentiment în rândul a milioane de români.

În lucrarea „The Light that Failed: A Reckoning”, autorii Ivan Krastev și Stephen Holmes sugerează că aceste resentimente contribuie la ascensiunea iliberalismului în regiune.

În încercarea de a recupera decalajul față de vest post-1989, est-europenii au idealizat societatea occidentală. Totuși, procesul de idealizare implică și sentimente de ură: o „copia n-are valoare”. Astfel, imitatia vestică a insinuat și subordonarea față de o ierarhie implicită.

România pe scena internațională

Astfel, pentru românii influențați de regimul comunist, susținerea figurilor precum Simion și Tusk nu este o contradicție, ci reflectă o rană narcisică. Ne dorim o Românie activă în Europa, dar fără a fi percepuți ca neimportanți.

Dorim ca și președintele nostru să participe la discuțiile internaționale importante și să contribuie la soluționarea crizelor, cum ar fi conflictul din Ucraina.

O întrebare firească ar fi: dacă suveraniștii doresc o Românie puternică în Europa, de ce susțin politicieni care amenință această direcție? Răspunsuri ar putea include natura mișcărilor populiste de extremă dreapta, ce rezonează cu frustările din societate.

De exemplu, poziția de europarlamentar este uneori considerată sinecură, iar eforturile de a trimite reprezentanți competenți în Parlamentul European nu au reușit să construiască o reputație solidă.

Recunoașterea internațională a României

Din perspectiva mea, politicienii pro-europeni pot atrage votanți suveraniști dacă îndeplinesc anumite condiții. În primul rând, este esențială abordarea nevoii cetățenilor pentru recunoaștere internațională.

Acest statut diplomatic devine și mai urgent având în vedere războiul din Ucraina și modelul de succes pe care îl oferă Polonia.

Pe de altă parte, pro-europenii trebuie să demonstreze că o Românie „demnă” nu se construiește prin izolare, ci prin formarea unui corp diplomatic competent.

Este necesară o figură care să prezinte România în plan internațional, similară celor care au impact la nivel european. Terenul politic actual nu are nevoie de tipologii dăunătoare pentru imaginea României.

Responsabilitatea comună pentru viitorul României

În concluzie, politicienii pro-europeni trebuie să comunice mesajele potrivite și să rezoneze cu suveraniștii care simt că România nu are relevanță internațională. Credibilitatea și autenticitatea sunt vitale.

Cei care aleg să voteze cu Simion protestează împotriva indiferenței politicienilor. Este nevoie de lideri empatici care să recunoască erorile din trecutul recent.

O alternativă ar putea fi abordarea responsabilității colective pentru statusul actual. Desigur, Uniunea Europeană a adus beneficii, dar distribuirea acestora a fost ineficientă, exacerbând problemele precum emigrația și inegalitățile.

Dacă Nicușor Dan va deveni președinte, va face față unei provocări notabile: să înțeleagă așteptările diverse ale societății, uneori în contradicție.

De exemplu, în vreme ce orașul mare aspiră la modernizare, comunitățile rurale se gândesc adesea la un trecut mai simplu. De asemenea, președintele va trebui să răspundă polarizării din societate.

Pentru a reuși, viitorul președinte trebuie să depășească retorica politică, având în vedere că nu toți suveraniștii doresc o Românie în afara UE, ci o țară recunoscută și respectată în Europa.

***

Despre autor:

Alex Dănescu este membru fondator și coordonator al cercetărilor electorale la Centrul pentru Democrație și Bună Guvernare. Activitatea sa se concentrează asupra problemelor relevante din spațiul est-european, inclusiv demografia, migrația, relația cetățean-stat și încrederea în instituții. Alex beneficiază de o experiență diversificată în analiza de politică publică, având studii în științe sociale efectuate la instituții prominente precum Oxford, UCL și Sciences Po.