FOTOGALERIE Prima fotografie detaliată a Soarelui / Imagini impresionante ale stelei noastre

În primăvara anului 1845, doi astronomi francezi au reușit o realizare remarcabilă în domeniul fotografiei, utilizând o tehnică recent inventată pentru a captura prima imagine a Soarelui. Ce factori au complicat acest proces? Ce se va întâmpla atunci când Soarele își va pierde energia? Care sunt scopurile misiunii NASA care s-a apropiat cel mai mult de această stea?

Sonda Parker ajunge la cele mai mici distanțe față de Soare, cu viteze record

În ultimele zile ale anului 2024, un moment istoric a fost marcat în astronomie: sonda spațială Parker, dezvoltată de NASA, a atins o distanță fără precedent de 6 milioane de km de Soare. Acest lucru este deosebit având în vedere că distanța de la Pământ la Soare măsoară 149 milioane km. Lansată în 2018, sonda Parker a devenit, de asemenea, cea mai rapidă creație a omului, atingând viteze de 690.000 km/h.

Misiunea s-a concentrat pe studierea coroanei solare și a vântului solar pentru a răspunde la întrebări fundamentale: De ce coroana solară are o temperatură mai ridicată decât suprafața Soarelui? Cum se accelerează vântul solar? Ce cauzează furtunile solare care pot afecta planeta noastră?

Înainte de a trimite o sondă, cercetătorii au studiat Soarele de la sol, observându-l de sute de ani. După 1610, odată cu apariția telescopului, s-au deschis noi perspective asupra observațiilor astronomice, cum ar fi descoperirea petelor solare.

Imagini mitologice despre un astral strălucitor și plin de mister

„Numeroase civilizații au venerat Soarele, considerându-l divinitate. De exemplu, egiptenii credeau că Soarele străbate cerul într-o barcă, în timp ce chinezii credeau că era gelos pe Lună pentru că era admirat mai ușor de oameni. De asemenea, tradițiile scandinave susțineau că Soarele este urmărit de un lup”, subliniază astronomul Adrian Șonka în cartea sa "O plimbare prin Univers".

Acesta descrie Soarele ca „generator de lumină” și îl consideră „cel mai uimitor obiect” din sistemul solar.

Prima fotografie din istorie a fost realizată de Nicéphore Niépce, în 1826, iar prima fotogramă a unui corp ceresc a fost realizată de John Draper, în 1839, dar acesta nu era Soarele.

Înaintea capturii solare, oamenii au surprins imaginea Lunii

Până la primele fotografii astronomice, astronomii erau nevoiți să fie și artiști, documentând observațiile prin desene și picturi, așa cum explică John Bell în volumul "The Space Book" care relatează momente esențiale din istoria astronomiei.

Odată cu apariția tehnicilor de fotografiere, situația a devenit mai bună, dar a venit și cu riscuri pentru sănătate, deoarece cei care lucrau cu dagherotipul erau expuși vaporilor toxici de iod, mercur și brom, conform aceleași lucrări despre „părintele” fotografiilor celeste.

J. W. Draper a experimentat cu expuneri pe plăci de cupru, îmbunătățind astfel calitatea imaginilor după patru ani de încercări. Prima imagine a Lunii, obținută în iarna 1839-1840, a necessitat o expunere fixă de 20 de minute.

Fotografiile utilizând tehnica lui Daguerre erau realizate pe plăci de cupru acoperite cu argint și expuse vapori de iod pentru a deveni fotosensibile, iar imaginea era dezvoltată cu vapori de mercur.

1845: Prima fotografie detaliată a Soarelui

În 1845, după reușita lui Draper, doi fizicieni francezi, Leon Foucault și Louis Fizeau, au realizat prima fotografie detaliată a Soarelui, un proces complicat pentru acea perioadă.

Captura necesită o expunere de doar 1/60 secunde, evidențiind petele solare și oferind prima dovadă fotografică a activității solare.

Cei doi au folosit un telescop pentru a focaliza imaginea Soarelui pe o placă de dagherotip, demonstrând astfel potențialul fotografiei ca instrument științific.

Fizeau a integrat lentilele telescopului în procedurile dagherotipului, gestionând astfel luminozitatea puternică a Soarelui, avansând tehnica fotografică aplicabilă în știința naturii.

Energia explozivă a Soarelui

Soarele este atât de imens încât un avion cu reacție ar avea nevoie de șase luni pentru a-l înconjura. În interiorul său pot încăpea peste un milion de planete Terra. Centrul Soarelui, unde fuziunea nucleară are loc, generează temperaturi extrem de ridicate, de milioane de grade Celsius. Soarele este un cosmos dinamic și exploziv, cu câmpuri magnetice și electrice în continuă mișcare.

Coroana solară, stratul superior al atmosferei solare, se extinde pe milioane de kilometri, având o temperatură de milioane de grade, mult peste cei 5.500 °C din fotosferă, iar petele solare au o temperatură de aproximativ 3.300 °C.

Coroana solară nu are o limită superioară clar definită și nu poate fi observată de pe Pământ decât în timpul eclipselor totale.

Diferența față de Terra este că Soarele nu are o crustă solidă; materia sa se află sub formă de plasmă sau gaz, cu energia provenind din intermediul fuziunii nucleare din interiorul său.

Furtunile solare influențează Pământul prin expulzarea unor particule cu viteze mari, care pot deteriora sateliții și rețelele electrice.

Sonda Parker va continua să investigheze fenomenele vântului solar, un flux de particule ce include protoni, electroni și atomi de heliu, dar și alte elemente mai rare.

Soarele va muri, iar Pământul va ajunge la 3.000 de grade Celsius

Formarea Soarelui a avut loc acum 4,5 miliarde de ani, având un ciclu de viață ce se apropie de final în următoarele cinci miliarde de ani.

„Stabilitatea Soarelui provine din fuziunea controlată a hidrogenului în heliu în miezul său fierbinte. Gravitația care acționează pentru a colapsa steaua este echilibrată de presiunea generată prin fuziune”, explică Neil DeGrasse Tyson în cartea sa "Moartea într-o gaură neagră și alte dileme cosmice".

Atunci când miezul își epuizează rezervele de hidrogen, va rămâne o masă de heliu ce va necesita temperaturi extrem de mari pentru a fuziona în elemente mai grele, iar Soarele va deveni instabil.

Cu o luminozitate în creștere, straturile exterioare vor fi forțate să se extindă, absorbind orbitele lui Mercur și Venere.

În final, „Soarele se va umfla, umplând cerul și acaparând orbită Pământului, unde temperatura va atinge 3.000 de grade, evaporând oceanele în spațiu”, explică Tyson.

Acest scenariu pare desprins dintr-un film de acțiune, cu distrugere totală.

„Atmosfera planetei noastre va dispărea, iar Pământul va fi atras în straturile gazoase ale Soarelui, atingând temperaturi devastatoare. Atunci, Soarele va înceta fuziunea nucleară și își va pierde învelișul exterior, expunându-și miezul mort”.

Neil DeGrasse Tyson subliniază, totuși, că este puțin probabil să ajungem în această situație, având în vedere că vom dispărea din alte motive mult mai devreme.