Interviu cu scriitoarea Cristina Vremeș despre amintiri și distanțare

Numeroase edituri românești, precum Humanitas, Polirom, Trei și Nemira, publică scriituri ale autorilor contemporani, toți având valoare, indiferent de natura generalizării. Indiferent de volumul ales, riscul dezamăgirii este minim. Selecția manuscriselor într-o piață a cărții în continuă contracție, unde românii citesc cel mai puțin dintre europeni, este una acerbă. Totodată, tensiunea criticilor literari este aproape inexistentă, fiind rareori întâlnită în reviste locale. Aceasta este imaginea actualei literaturi române: multe opere valoroase, puțini cititori și câțiva critici.

Cristina Vremeș, autoarea recentei lucrări „Balada Necunoscutului”, apărută la Humanitas, a fost invitată la o discuție. Romanul său explorează cum putem, similar eroinei, o adolescentă aflată în pragul pubertății, să ne distanțăm de amintirile dureroase, purificându-le de aluvionul emoțiilor și suferinței adăugate. (Interviu de Lucian Popescu)

Privind superficial, romanul poate fi perceput ca unul psihologic sau introspectiv. Totuși, realitatea este diferită. Autoarea nu descrie experiențe personale, ci caută o redare mai pură a memoriei, încercând să le încadreze într-un regim obiectiv. Primele pagini sugerează tensiunea existentă, când fiica își observă tatăl bolnav, întrebându-se cine era el cu adevărat.

Autoarea apreciază termenul „impuls”, considerând cartea un roman-impuls. Scena despre care vorbește reflectă începutul unei teme centrale: necunoscutul. Acesta este momentul unde începe distanțarea, direcționând cititorul către un proces de înțelegere a unor evenimente dureroase prin prisma obiectivității.

Autoarea caută un numitor comun, o platformă narativă diversă, al cărei mesaj poate fi receptat de mai mulți cititori, nu doar de cei din generația sa. Cu părere de rău, recunoaște că nu este un roman psihologic, ci prezintă o viziune și o perspectivă diferite.

Anterior, discutam despre defamiliarizare ca un instrument literar și o metodă de explorare psihologică. O frază din roman reflectă acest proces: „o să-l uiți pe tatăl tău”, aruncând o privire asupra relației fiicei cu tatăl ei, care devine astfel un străin.

Distanțarea în perceperea tatălui, de la „tatăl meu” la Dinu, sugerează o nouveau perspective, în care privirea devine mai rece, mai analitică, încercând să deslușească ceea ce rămâne adesea indescifrabil.

Ce înseamnă, însă, a ne aminti? Amintirile pot fi subiective și purtătoare de emoții, dar există momente în care ne dorim amintiri mai pure și obiective. Autoarea percepe romanul ca pe o căutare a acestei amintiri inocente, dincolo de emoțiile imediate.

Cât despre credibilitatea amintirilor, acesta este un subiect complex. Autoarea subliniază că amintirile sunt probabil cele mai subiective lucruri, greu de detașat de traiul propriu și de interpretarea fiecărui individ.

Romanul se conturează ca o călătorie, având ca fir roșu explorarea interioară.

Această călătorie începe în București și se încheie în Disneyland, Paris, incluzând o descriere rapidă a întoarcerii. Călătoria servește ca un pretext pentru explorarea amintirilor și fragmentelor uitate ale unei familii asupra căreia se așază greutățile.

În roman, există momente când vocea copilului nu este dominantă. De cele mai multe ori, este o voce matură, retrospectivă, care analizează, dar uneori povestea trece din nou prin prisma inocenței copilăriei.

Autoarea confirmă că scrierea romanului a fost o aventură personală și spirituală. A început să scrie în timpul pandemiei, într-o perioadă de căutare și reinventare personală.

Relația dintre fetiță și tată este tensionată, fiind modelată după teme tragice. Autoarea explorează ce nu reușește tatăl să înțeleagă, răspunsurile fiind lăsate în suspans pentru cititor。

Autoarea subliniază complexitatea relației dintre fiică și tată, unde fetița nu beneficiază de un spațiu adecvat pentru a-și exprima dezvoltarea personală.

Fetița părăsește un București pe cât de urât, pe atât de familiar. Autoarea face o distincție clară între percepția ei asupra acestuia și percepția protagonistului, aducând în discuție observațiile inocente ale copilului despre oraș.

Complexitatea relației cu orașul natal se transformă în obiectul unei introspecții, încordând experiențele pe care modul în care vede lumea Vestului le presupune. Descoperind urâtul din orașul natal, fetița își ajustează perspectiva asupra acestuia, strămutându-și atenția dinspre locul familiar către o realitate altfel înțeleasă.