Neîncrederea și batjocura ca trăsături naționale. Ce s-ar întâmpla dacă am construi pe temelia încrederii?

Anamaria Neagu, profesoară la Facultatea de Jurnalism a Universității din București și fost decan al acestei instituții, analizează contextul social din anul 2024.

Este momentul să lăsăm deoparte fotbalul! De altfel, tradiționala oină pare a fi uitată de mult timp. Politica nici măcar nu mai este considerată un sport național de români, chiar dacă mulți își afirmă competența în acest domeniu. Realitatea este că adevăratele sporturi naționale sunt neîncrederea și batjocura.

Suntem pricepuți în a face haz de necaz. Ne amuzăm de elevii care scriu lucruri neobișnuite la examene, deși educația lor este influențată de lipsa de implicare a profesorilor și părinților. Râdem de încălțămintea afișată de președinte, deși nu există nicio legătură între gustul vestimentar al acestuia și abilitățile sale de conducere.

Deriziunea, eficientă în cantități mici, devine toxică în exces

Batjocura este utilizată în spațiul public ca un mecanism de dezamorsare, care ne ajută să suportăm o altă zi într-o țară în care, la nivel politic, se pare că se râde de cetățeni.

Dacă funcționează, poate că este justificabil. Totuși, există o mare diferență între utilizarea sa pe termen scurt și ca strategie de lungă durată.

Pe termen lung, această defăimare generalizată afectează valorile de patriotism pe care le invocăm atunci când ne dorim 'țara înapoi'. Ce valori putem păstra într-un mediu care ironizează personalități precum Hagi pentru defecte lingvistice sau care își bate joc de bunicile care așteaptă pentru a se închina la moaște?

În ce mai pot crede cei care sunt dispuși să râdă de toți și de toate, doar pentru a supraviețui în realitatea românească?

Neîncrederea, un dușman interior

Dacă batjocura ne ajută cumva să facem față, neîncrederea ne afectează profund fiecare pas. Ne aflăm într-o societate care nu mai are încredere în nimic, dar cel mai grav este că nu mai credem în propria identitate.

Ne angajăm într-o luptă constantă cu un 'sistem' în care am adunat tot ce ne dezamăgește: politicieni, instituții, justiție, educație, știință și medicină. Nu mai credem în nimic, iar neîncrederea ne consumă sistematic, transformând viețile noastre într-o continuă stare de frică și furie.

Nu ne prezentăm la doctori din lipsă de încredere, temându-ne că sunt influențați de industriile farmaceutice.

Nu apelăm la poliție deoarece considerăm că aceștia sunt neperformanți și nu ne pot ajuta.

Nu încurajăm copiii să învețe pentru că nu avem încredere în profesori și capacitățile acestora, văzând școala ca o instituție ineficientă.

Nu ne cerem drepturile în instanță, crezând că acolo câștigă doar cei privilegiați.

Și aceste neîncrederi continuă, dând naștere unor sentimente de inferioritate cultivate în societatea românească.

Excavări în nisip

Desigur, toate aceste afirmații au la bază dovezi concrete: exemple de doctori corupți sau slab pregătiți, polițiști ineficienți, profesori nepregătiți și judecători corupți.

Însă când construim ca națiune pe fundația neîncrederii, acțiunile noastre nu sunt mai mult decât excavări în nisip instabil - simboluri ale nihilismului.

Înțeleg nevoia oamenilor de a se plânge, de a critica și de a-și exprima neîncrederea într-un sistem care i-a dezamăgit de atâtea decenii. Totuși, mă întreb cum ar arăta lucrurile dacă ne-am îndrepta către construirea pe baza încrederii, și nu pe aceea a discordiei?

Dacă am implementa o verificare națională a încrederii, investind toate resursele noastre de credință în ceva, în orice? Dacă, în loc să promovăm pe rețelele sociale doar cele mai negative aspecte din viața noastră, am vorbi și despre cele bune? Dacă am umple spațiul public cu exemple de succes, în loc de supărările noastre?

Încredere în cei care merită, în politicienii care lucrează pentru binele comun, în sistemul care trebuie să funcționeze pentru binele tuturor. Încredere în educație, medicină și știință. Încredere în viitorul nostru ca națiune, astfel încât nimeni să nu ne mai poată „fura țara”.

Într-o lume dominată de un discurs al urii, fricii și dezamăgirii, mă întreb dacă nu ar fi interesant să vedem cum am putea îmbunătăți viețile noastre, dacă am începe cu toții să insuflăm puțină încredere în această atmosferă plină de sarcasm.