Paște 2025 – Iepurele, focul din vatră și apa Sâmbetei: Credințe și tradiții pascale românești

În anul 2025, Paștele ortodox va fi sărbătorit pe 20 aprilie, dată care s-a repetat acum 11 ani. Aceasta sărbătoare este însoțită de o aliniere rară a calendarelor și reînvie tradiții din vechime, unele mai puțin cunoscute astăzi, dar care continuă să fie păstrate cu strășnicie. Care este legătura dintre cojile de ouă și oamenii „blajini” de la marginea lumii? De unde provine denumirea acestei sărbători?

Postul Mare și riturile bizantine: Paștele depășește ouăle roșii

Paștele ortodox a căzut rar pe data de 20 aprilie, în timp ce alte date au fost întâlnite mult mai frecvent. Ultima dată Paștele a fost sărbătorit pe 20 aprilie acum 11 ani și va mai apărea în această zi abia în 2036, urmată de o nouă pauză înainte ca sărbătoarea să revină în secolul următor.

Participând la slujba de Înviere, avem privilegiul de a fi martori la momente deosebite, precum invitația de a lua Lumină și momentul emoționant în care se cântă „Hristos a Înviat!”. Forma actuală a slujbei de Paște își are originile în vremurile Imperiului Bizantin, în special în Constantinopole, unde tipicul slujbei a fost stabilit cu aproape un mileniu în urmă. Acest ceremonial a fost adoptat și de domnitorii din Țările Române, care au perpetuat procesiuni și ritualuri precum spălarea picioarelor.

Pentru români, primul indiciu al apropierii marii sărbători era reprezentat de începutul Postului Paștelui, cunoscut și sub numele de Postul Mare, care este cel mai lung din an, având o durată de 48 de zile (șapte săptămâni).

Postul Mare este considerat cel mai riguros din punct de vedere alimentar și își amintește de cele patruzeci de zile de post ținute de Isus înainte de a începe activitatea Sa. În timpul acestui post sunt permise două zile de dezlegare la pește: una pe 25 martie (Buna Vestire) și alta de Florii (pe 28 aprilie în acest an).

În comparație, Postul Crăciunului este mai scurt cu opt zile decât cel al Paștelui și oferă mult mai multe zile de dezlegare la pește (sâmbetele și duminicile).

Paștele – Originea numelui sărbătorii: ipoteze interesante

La fel ca și Crăciunul, Paștele are rădăcini în marile sărbători ale antichității, având legături cu festivalurile de primăvară din vremuri străvechi. Elemente din vechime au fost integrate în sărbătoarea modernă pe care o cunoaștem acum. În ultimele secole, s-au adăugat și aspecte contemporane: iepurașul, cadourile și tot ceea ce a dus la comercializarea excesivă a acestei sărbători.

Atât Paștele, cât și Crăciunul sunt legate de momente esențiale ale anului, corelate cu anotimpuri specifice (primăvara și iarna) și cu fenomene astronomice importante (echinocțiul de primăvară și solstițiul de iarnă). De asemenea, ambele sărbători au evoluat semnificativ în ultimele 150 de ani, devenind celebrarea familiei, dar și evenimente comerciale, cu produse specifice apărând în magazine cu câteva luni înainte. În prezent, mulți resimt o pierdere a legăturii religioase, dar toată lumea dorește să aibă bucate alese pe masă, pentru a simți atmosfera de sărbătoare.

Etimologia cuvântului Paște este detaliată de Narcisa Știucă în volumul „Spirala sărbătorilor – Rosturi, tâlcuri și deslușiri”.

• „Denumirea sărbătorii derivă din cuvântul ebraic Pesah, care marca eliberarea evreilor din Egipt și întoarcerea lor în țara lor. Era cunoscută și ca sărbătoarea azimelor, celebrată din 14 până în 21 Nisan (aprilie, conform primei luni pline de după echinocțiul de primăvară). Forma „Paște” a fost introdusă în limba română prin contactul cu cele latino-bizantine: Paschae. Primii creștini numeau Pesah masa ritual-comemorativă ținută în seara zilei de 13 Nisan sau în joia dinaintea Duminicii Învierii, amintind de ultima întâlnire a lui Iisus cu discipolii Săi: Cina cea de Taină. Ulterior, în primele trei – patru secole, s-a sărbătorit Paștile Crucii (comemorarea patimilor lui Iisus) și Paștele Învierii, dar agapele creștine care perturbau postul au fost înlocuite de slujbe în Joia Mare.”

Autoarea aduce în discuție și motivul pentru care Paștele este considerată o sărbătoare mai importantă în rândul ortodocșilor comparativ cu Crăciunul:

„Doctrina bisericii plasează pe o treaptă superioară coborârea în moarte și revenirea printre cei vii, deoarece acestea au adus izbăvirea omenirii de păcatul originar, demonstrând esența divinității lui Hristos, relevanța vieții veșnice fiind prioritară în fața celei pământești”.

O etimologie similară este observată și în denumirile Pâques (franceză) și Pascua (italiană). În engleză, denumirea Easter are o etimologie mai incertă, dar unul dintre cele mai larg acceptate scenarii sugerează că derivă din „Eostre” sau „Eostrae”, zeița anglo-saxonă a primăverii și fertilității. Această mențiune este atribuită călugărului Venerabil Bede (Bede the Venerable) din secolul VIII, deși a fost contestată de unii istorici. Germanii utilizează termenul „Ostern”, suedezii spun „påsk”, polonezii „Wielkanoc”, iar croații se referă la această sărbătoare ca „Uskrs”.

Cum ne sărbătoream Paștele cu 100 de ani în urmă

Comparativ cu acum un secol, tradițiile asociate Paștelui s-au redus semnificativ, iar superstițiile legate de acest eveniment s-au schimbat radical. Multe obiceiuri din prima parte a secolului XX erau legate de bunăstarea casei, iar atunci, boala animalelor sau distrugerea recoltei din cauza vremii erau probleme serioase, având în vedere riscurile legate de alimentație. Astăzi, însă, multe dintre gospodării nu mai au animale sau păsări.

După al Doilea Război Mondial, multe tradiții de Paște au dispărut, în special din cauza colectivizării care a dus la dispariția comunităților tradiționale, mulți tineri preferând viața urbană.

Au rămas, totuși, tradiții precum aducerea alimentelor la biserică pentru a fi sfințite (ouă, pască, slănină). Prctica vopsirii ouălor este răspândită, deși încondeierea acestora este tot mai rară, iar mulți cumpără ouă vopsite din comerț. O altă diferență față de acum o sută de ani este că costumul popular nu mai este purtat frecvent.

Tradițiile de acum 100 de ani ne par astăzi deosebit de ciudate, mai ales în cazul ritualurilor care necessită dezbrăcarea sau drumeții prin pădure pentru a găsi comori semnalizate prin lumini. De-a lungul timpului, obiceiurile vechi au păstrat o fascinație aparte.

„În Vâlcea, femeile nu permit stingerea focului din vatră în noaptea de Paște. Ele rămân pe vatră, în pielea goală, cu un foc mare și coc turte, rugându-se pentru sănătatea animalelor.”, nota etnologul Gh. F Ciaușanu în 1911.

Iepurele, cojile de ouă și mitologia „blajinilor” de la marginea lumii

Etnograful Artur Gorovei menționa în 1915 ființele mitice denumite „blajini”, considerându-i trăind la limita dintre lumea noastră și cea de dincolo. Conform legendei, aceștia erau descendenți direcți ai lui Adam și Eva, participanți la nașterea lumii.

„Cojile de ouă de Paște trebuie aruncate pe apă, pentru a le anunța pe blajini despre venirea Paștelui (Broșteni, Suceava). Blajinii erau considerați persoane evlavioase și benevolente care, conform credinței populare din Moldova, locuiau lângă apa Sâmbetei, la marginea lumii. Paștele lor se sărbătorește Lunea după Duminica Tomii, iar ei află despre această sărbătoare abia atunci când cojile de ouă roșii ajung la ei prin apă.”, scria Gorovei.

Desigur, aceste superstiții străvechi au puțin de-a face cu realitatea, dar contemporan, tradiții precum aceea de a face o cruce din fum pe tocul ușii cu lumina sfântă de la biserică pentru a proteja gospodăria de rău sunt încă respectate. Un alt obicei de Paște este purtarea unor articole vestimentare noi, iar pentru copii, distracția constă în aflarea oului câștigător la ciocnit.

Tradiția iepurașului de Paște a pătruns și în cultura noastră din Occident, în urmă cu aproximativ 50 de ani. Povestirile germane susțin că iepurele de Paște aduce sau depune ouă roșii, fapt pentru care copiii sunt încurajați să-i pregătească mici cuiburi din frunze și flori de primăvară. Iepurele adaugă un element de simetrie a sărbătorii în relație cu tradițiile de final de an legate de Moș Nicolae și Moș Crăciun, așa cum subliniază Narcisa Știucă.

În mitologia românească, iepurele ajută Soarele să urce pe cer. Acestuia, un simbol primordial al fertilității, i s-au asociat și trăsături malefice; se crede, de exemplu, că dacă iepurele îți taie calea, înseamnă că e ghinion, iar un copil nu ar putea adormi dacă pronunți în apropierea lui cuvântul „Iepure”.

Oul de Paște, apa neîncepută, monezile și icoanele

Oul reprezintă simbolul divinității primordiale, fiind înfrumusețat prin vopsire și încondeiere în Săptămâna Patimilor, pentru a fi jertfit și consumat sacramental în ziua de Paște.

„Conform izvoarelor istorice și arheologice, înainte de Hristos erau obiceiuri de a oferi ouă colorate la sărbători sezoniere importante, mai ales de Anul Nou. La sărbătorile de primăvară, vechii perși obișnuiau să-și facă daruri ouă colorate. La celebrarea lui Ianus, tinerii romani trimiteau ouă roșii și alte daruri. Prezența oului în ceremoniile antice de înnoire temporală provenea din conecția cosmogonică dintre univers și ou, acesta având rolul de generator al vieții.”

În creștinism, oul vopsit și împodobit prin încondeiere simbolizează Mântuitorul care renunță la moarte și revine la viață, asemănători cu procesul prin care puiul se naște din ou. „La început, oul era vopsit cu plante, în galben, culoarea soarelui, și în roșu, culoarea discului solar la răsărit și apus. Ulterior, ouăle au fost decorate cu chipul lui Hristos, figuri de îngeri, un miel și diverse motive astrale, fitomorfe și zoomorfe.”, scrie Ion Ghinoiu în „Calendarul țăranului român, zile și mituri”.

Există un paralelism interesant între om, ou și oală; „În limbajul popular, verbul a sparge devine sinonim cu sfârșitul sau moartea oricărui obiect. Moare sau se sparge chiar și necazul, atunci când un vas de lut se sfărâmă accidental. Deoarece sufletul se află în adăposturi, fie fără ieșiri (oul), fie cu o singură deschidere (oala de lut), singura cale de eliberare este distrugerea violentă a adăpostului: ciocnitul oului de Paște, spargerea oalei la înmormântare. Paralelismul dintre oală și ou este reflectat în zicalele care compară omul cu oul, plăpând și expus morții în fiecare clipă: „s-a spart oala”, înseamnă că cineva a murit.”, conchide Ion Ghinoiu.

Se crede că oul are proprietăți remarcabile, scrie Narcisa Știucă: plasat în apă neîncepută împreună cu monede de argint, aduce sănătate, frumusețe și noroc celor care se spală pe față în zilele de sărbătoare. Ouale erau folosite și pentru ritualuri de căsătorie, fiind păstrate la icoane sau sub grindă, sub credința că ouăle sfințite protejează gospodăria de spirite rele și asigură protecția grădinii împotriva vremii instabile, cum ar fi grindina.

„Recunoscut pentru puterile sale energizante și protectoare, oul vopsit și sfințit este îngropat la capătul viei pentru a preveni grindina și a asigura rodul binecuvântat. La începutul aratului, întregul cortegiu trecea peste un ou de Paște așezat la pragul porții, pentru ca oamenii și animalele să lucreze cu spor.”, a adăugat Narcisa Știucă.