Recenzie de carte: Viața lui Panait Istrati, de Stelian Tănase
Cine a fost, în fond, Panait Istrati? Dincolo de comentariile obișnuite și clasificările de manual ce revin sporadic atunci când se discută despre scrierile sale, trebuie menționat faptul că clasicul Romain Rolland l-a descris ca pe un Gorki al Balcanilor. Ce a determinat un tânăr cu o educație modestă și care a reușit cu greu să finalizeze câteva clase să devină mai bine cunoscut în Europa interbelică decât mulți alți scriitori români, care nici nu visau la o asemenea recunoaștere, inclusiv pe rafturile librăriilor franceze? Era Istrati doar un călător care alterna între Brăila, București și fantasmele mediteraneene, sau poate un expat temporar în hoteluri modeste din Paris și în orașe elvețiene, inclusiv la Moscova? Cei care nu se puteau stabiliza într-un loc continuau să planifice următoarele plecări. Cât de profund a fost angajamentul său față de clasa muncitoare, despre care a scris detaliat în legătură cu grevele de la Lupeni și Grivița, și ce cunoștințe avea despre Marx, Engels, Lenin și Stalin înainte de a se alătura mișcării socialiste și ulterior celei comuniste, unde s-ar putea menționa influența lui Cristescu Plăpumaru? Dincolo de revoltările și renegările sale ulterioare, este evident că Istrati a fost un om de stânga hotărât, indiferent de statutul său oficial în cadrul partidului. Lista întrebărilor continuă. Ce a generat o urmărire constantă din partea Siguranței Române, care îl considera un agitator periculos, precum și din partea GPU-ului sovietic? Acestea s-au întâmplat chiar dacă, pentru o perioadă, Istrati a fost unul dintre cei mai vocale susținători ai regimului sovietic, operele sale fiind traduse și publicate în tiraje mari în URSS, unde era primit cu onoruri și cazat în hoteluri de lux. Ce a determinat legătura lui Istrati cu Romain Rolland sau Nikos Kazantzakis, având în vedere diferențele uriașe dintre condițiile lor sociale și educația? În ce măsură rupturile dramatice dintre vechii prieteni au fost influențate de volumul său contrariant Vers l’autre flamme, în care critica aspru ceea ce a lăudat anterior? A presupus Istrati că această lucrare nu va deranja doar câțiva intelectuali apropiați de URSS, ci întregul aparat politic, sau a fost, poate, naiv? A fost oare nejustificată așteptarea că publicarea Spovedaniei unui învins va aduce un succes similar cu cel al Chira Chiralina și o viață lipsită de griji? Nu și-a dat seama că succesul său a fost parțial orchestrat de la Moscova? A fost reconcilierea cu Kazantzakis una sinceră sau doar un gest de politețe din partea autorului?
Acestea sunt doar câteva dintre întrebările la care Stelian Tănase caută răspunsuri în cea mai recentă lucrare a sa, Viața lui Panait Istrati, apărută în 2024 în colecția Autori români a editurii Corint din București. Este rodul unei combinații reușite între prozator și istoric, perfect familiarizat cu nuanțele mișcărilor socialiste și comuniste din România, de la Dobrogeanu-Gherea la Cristian Racovski și chiar clienții lui tanti Varvara. Deși volumul nu este lipsit de repetiții și unele neglijențe în structurarea frazelor.
Stelian Tănase nu își propune să dezvăluie o nouă față a lui Istrati pe plan literar. El evită să privească lucrările lui prin prisma valorii literare și notează doar că Istrati a fost un povestitor remarcabil, dar nu a produs doar capodopere. Este menționat în treacăt Alexandru Talex, care a fost secretarul său, dar și un editor perseverent al lucrărilor lui Istrati. Deși Caietele Istrati, pe care Talex le-a administrat, sunt incluse în bibliografie, lucrarea lui Mircea Iorgulescu, Spre alt Istrati, o cercetare semnificativă, lipsește din text. Tănase nu se proclamă critic literar și lucrarea sa nu își propune statutul de monografie, recunoscând că a avut dificultăți în a desluși toate enigmele biografiei lui Istrati.
Tănase arată clar că empatizează cu protagonistul lucrării sale, chiar dacă, uneori, se referă la el ca la un vagabond. Autorul subliniază că “Istrati nu necesită neapărat glorificare, deoarece nu a fost nici un sfânt, nici o divinitate, și nici un sacrificat. S-a implicat în multiple situații improbabile, majoritatea nefavorabile, lăsând în urma sa impresii contradictorii despre sine și opera sa.
De-a lungul timpului, posteritatea lui Istrati a fost, de asemenea, marcată de contradicții și influențe politice variate. Până în 1980, mențiunile despre Istrati erau rare și precaute. Totuși, în 1963, filmul Codin, bazat pe un roman din 1925, a atras atenția a peste 3 milioane de spectatori. Această producție româno-franceză, regizată de Henri Colpi, ce în 1966 a realizat Steaua fără nume, a demonstrat o interes crescut față de Istrati, chiar și în acele vremuri.
