„Te întorci în carceră și ai să stai acolo până mori. Voi trebuie să pieriți, nu să trăiți” – Mărturii despre Canalul de muncă, evocate de actorul Mihai Mălaimare

Ateneul Național din Iași a informat, vineri, despre suspendarea premiere spectacolului „La Margine de Copou”, programat pentru aceeași seară, din cauza „condițiilor meteo nefavorabile”, decizie care a fost extinsă sâmbătă. Aceasta a fost reacția instituției după ce actorul Mihai Mălaimare a stârnit controversă prin mesajele sale de pe rețelele sociale: „Nu ați vrut Turul II înapoi! Turul II vine însă ca un val imens și veți ajunge în canal, sau la canal!“, conform publicației „Cultura la Dubă”. Mărturiile celor care au supraviețuit acestui lagăr de muncă oferă o viziune înfricoșătoare asupra realităților de la Canal.

Acest articol este parte dintr-o serie de discuții realizată prin intermediul arhivei digitale Ziarele Arcanum, care permite accesul la 150 de ani de istorie românească, așa cum a fost aceasta documentată de jurnaliști, publiciști, scriitori și ideologi din diverse orientări.

Într-un comunicat emis de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului, în răspuns la postarea lui Mihai Mălaimare, se afirmă: „Mesajul actorului, care face referire la „canal” ca sancțiune pentru opțiunile politice ale unora, nu este doar incalificabil — este de-a dreptul toxic. A invoca metaforic lagărul și represiunea comunistă sub un ton electoral triumfalist nu doar că arată o lipsă de memorie istorică. Aceasta denigrează suferința reală a celor care au experimentat „canalul” în cel mai direct sens, plătind cu libertatea sau chiar viața pentru că au avut alte convingeri decât cele oficiale.”

Referințele lui Mălaimare

Pot fi formulate două scenarii. Primul scenariu sugerează că Mihai Mălaimare își amenință concetățenii cu neplăceri similare celor 43 de timișoreni împușcați în decembrie 1989, ale căror cadavre au fost trimise la București pentru a fi incinerate, iar cenușa aruncată “în canal”, conform unui ordin emis de Elena Ceaușescu pe 18 decembrie 1989.

„Între orele 15.00 și 16.00, Elena Ceaușescu a dispus transportarea cadavrelor de la Timișoara la București pentru a fi incinerate, acțiune ce a avut loc în noaptea de 18/19 decembrie. Astfel, din morga Spitalului Județean Timiș au fost preluate 43 de cadavre de către ofițeri de miliție, transportate într-un camion frigorific către Capitală. Acestea au fost incinerate în noaptea de 19/20 decembrie, iar cenușa aruncată într-un canal din comuna Popești-Leordeni.”, relata Evenimentul Zilei cu 25 de ani în urmă.

Al doilea scenariu evidențiază că cei care ar scăpa de incinerare ar fi ajuns „la canal”. Pentru cunoscători, „Canalul morții” reprezintă un loc simbolic al suferinței și terorii, având una dintre cele mai sumbre istorii din sistemul penitenciar românesc.

Despre condițiile de la Canal

Condițiile la Canal sunt ilustrate prin diverse exemple biblice.

„În multe dintre lagărele Canalului Dunăre-Marea Neagră, în 1952, mortalitatea medie era de 30-40 de deținuți pe lună, mulți dintre ei murind în chinuri greu de imaginat, chiar și pentru documentele Securității. De exemplu, după 15 zile de carceră, Răpciug Ion, deținut din lagărul Cernavodă, a fost dus la infirmerie cu ambele picioare cangrenate, datorită lanțurilor legate de cizmele sale de cauciuc. După ce i-au fost scoase cizmele, talpa picioarelor i s-a desprins, dar nici intervenția medicală nu a fost aprobată de comandant, și tânărul de 23 de ani a murit în condiții cumplite, la infirmeria lagărului.” (Memoria, 2009/ nr. 1-2)

După sosire, deținuții politici erau expuși procesului inuman de „reeducare prin muncă”. De exemplu, comandantul lagărului, locotenentul major Petrică, le transmitea deținuților:

„Ați fost aduși aici pentru a munci. Modul în care veți munci va determina recâștigarea libertății. Nu uitați că reprezentați ceea ce are societatea mai rău, sunteți pleava, scursurile, lepădăturile lumii. Veți lucra la descărcări, repartizați câte 4 oameni la un vagon, iar vagonul trebuie descărcat în 36 de minute. Cine întârzie va fi pedepsit aspru. Nu ne pasă de pierderile umane. Dacă într-o zi vor muri 500, vom semna un proces-verbal scurt și terminăm cu voi.”

Dintre acești „scursuri ale societății”, cel puțin 50% erau intelectuali: medici, profesori, foști ofițeri, preoți, avocați. (Memoria, 2009/ nr. 1-2) Printre aceștia s-au numărat Corneliu Coposu, Nicolae Steinhardt, Vasile Băncilă, Ion Ioanid, Dinu Pillat, Ion Dumitrache, unul dintre cei mai talentați chirurgi ai epocii.

„La canal, să ștergem pata/ Negrelor greșeli trecute/ Drum să facem cu lopata/ Și elanuri renăscute.” – fragment dintr-un „cântec de reabilitare” pe care deținuții erau obligați să îl cântă la ducerea și întoarcerea de la muncă.

În colonia Peninsula, cunoscută pentru regimul său sever și tipologia complexă a lucrărilor, s-au creat, în mai 1950, brigăzile 13 și 14, compuse din studenți reeducați aduși de la Pitești și conduse de temuti călăi.

Un alt exemplu arată cum ajuns ajuns acolo, un tânăr ofițer Dorneanu, care a fost mutat de la Poarta Albă la Peninsula, și-a întâmpinat mama cu următoarea frază: „Pleacă de aici, curvo, din cauza educației pe care mi-ai dat-o, am ajuns la canal. Nu vreau să te mai revăd.” Acest comportament subliniază tupeul comunismului de a pune părinții responsabil pentru faptele copiilor, creând un complex de culpabilitate familială în care deținuții erau văzuți ca victime ale educației primite în familie.” (Memoria, 2009/ nr. 1-2)

Mărturii cutremurătoare

La capul Midia, în interiorul lagărului, exista un spațiu înconjurat de trei garduri de sârmă ghimpată, în mijlocul căruia se aflau patru barăci. În jurul acestuia se găseau 15 barăci care constituiau lagărul propriu-zis, pe care l-am numit „țarcul morții”.

Cei deportați aici erau condamnați la moarte prin înfometare. Printre aceștia se aflau foști ofițeri superiori, demnitari și în general oameni educați și demni. Dimineața primeau o cafea din orz prăjit, fără pâine, iar la prânz și seara, un fel de mâncare din varză stricată sau gogonele. Cu timpul, chiar și iarba și rădăcinile erau consumate, demonstrând disperarea acestor oameni.

Nebunia înfometării culmina când oamenii înghițeau vii creaturile întâlnite: broaște, șobolani sau râme. Într-o zi, cățelușa comandantului, botezată „Midia”, a dispărut, iar căutarea ei a dus la descoperirea unor rămășițe de animale, demonstrând până unde putea merge disperarea deznădejdii.

Un raport al fostei Securități detaliază marturiile unui deținut maltratat: „În decembrie 1952, fiind bolnav, am primit de la medic un bilet de scutire. Gardianul Moroșan m-a bătut cu brutalitate, apoi comandantul Cormoș m-a pedepsit, spunându-mi că voi fi trimis din nou în carceră. A subliniat: Ai să rămâi acolo până mori, voi trebuie să pieriți, nu să trăiți.” (Memoria, 2009/ nr. 1-2)

Poveștile despre ororile de la Canal ar putea continua fără sfârșit.

Articol realizat cu sprijinul Digiteca Arcanum.