Când copilul rostește „m-am plictisit”, nu interveniți imediat! Ce abilități esențiale se dezvoltă în momentele de inactivitate

Vacanțele copiilor sunt tot mai pline de activități: tabere, cursuri de limbi străine, ateliere de teatru, sporturi de performanță. Dar ce se întâmplă când copilul nu face nimic? Psihologii afirmă că acele momente de „nu am ce face” contribuie la dezvoltarea gândirii creative, toleranței la frustrare și autonomiei.

Cuvintele „m-am plictisit” sunt percepute de mulți părinți ca un semnal de alarmă. De îndată ce copilul le pronunță, adulții simt nevoia de a interveni: propun un joc educativ, o ieșire în oraș, pornesc un desen animat sau caută rapid un atelier online.

Această reacție este adesea disproporționată, ca și cum plictiseala ar reprezenta o urgență sau o formă de nefericire parentală. Însă, ce-ar fi dacă „m-am plictisit” nu ar fi un capăt de lume, ci începutul unei descoperiri personale? Dacă, în loc să ne ferim de plictiseală, o vedem ca pe un instrument de creștere – un aspect care nu se învață la școală și nu se poate cumpăra?

Vacanțele de vară reprezintă ocazia ideală pentru a practica răbdarea și autonomia. Totuși, pentru ca aceste momente să fie eficiente, părinții ar putea reconsidera tendința de a planifica totul.

Plictiseala – un dușman imaginar al vacanței

Într-o societate care prețuiește eficiența și programele încărcate, plictiseala este percepută ca un eșec al părinților. De mic, copiii sunt instruiți să umple fiecare clipă cu „ceva util”. Astfel, vacanțele devin extensii ale acestui stil de viață: tabere cu program strict, activități extracurriculare în exces, ecrane mereu active. Pentru unii părinți, ideea că un copil stă pur și simplu și nu face nimic este un pericol: „Se va plictisi și va deveni agitat!”, „Va cere telefonul!”, „Va deveni leneș!”.

Însă, psihologii și pedagogii moderni contestă această frică. Plictiseala, atâta timp cât nu este asociată cu neglijarea sau lipsa de atenție, este o etapă normală în dezvoltarea cognitivă și emoțională. Este spațiul în care copilul învață să-și regleze timpul, să exploreze interesele autentice, să tolereze disconfortul și, cel mai important, să devină creativ.

Întrebarea esențială nu este „cum îl țin ocupat?”, ci „ce poate descoperi copilul meu în lipsa unei agende?”

Plictiseala ca antrenament pentru creativitate

Cercetările din domeniul psihologiei copilului arată că momentele de inactivitate stimulează creativitatea. Atunci când copilul nu are o sarcină externă impusă – fie ea o temă, un joc ghidat sau un ecran – mintea sa începe să caute singură sens și plăcere. Un simplu scaun poate deveni o navă spațială, iar o cutie de carton poate fi un castel. Jocurile inventate și dialogurile imaginare apar atunci când mintea nu este ocupată cu altceva.

Un studiu publicat în Creativity Research Journal arată că expunerea controlată la plictiseală (de exemplu, o sarcină repetitivă, fără stimuli interesanți) îmbunătățește performanțele în testele de gândire divergentă – tipul de gândire asociat cu creativitatea. Efectul este deosebit de evident la copii, care au o abilitate naturală de a transforma realitatea în joc.

Pe termen lung, copiii care au oportunitatea de a se plictisi sunt mai capabili să genereze idei originale, să găsească soluții la probleme și să-și construiască motivația intrinsecă. Acest lucru înseamnă că învață să creeze în loc să consume.

Autonomia nu este predată, ci exersată, iar plictiseala este declanșatorul

Un copil care primește întotdeauna o listă de activități prestabilite devine dependent de direcții externe. În schimb, atunci când face față lipsei unui plan, învață să-și formuleze propriile alegeri: „Ce-mi place să fac?”, „Cum îmi ocup timpul?”, „Cu cine vreau să mă joc?”. Aceste întrebări, oricât de simple par, stau la baza formării autonomiei personale.

Plictiseala oferă cadrul perfect pentru a exersa luarea deciziilor. Un copil care se ridică de la masă și spune „mă plictisesc” nu are nevoie de o soluție din partea adultului, ci de timp și libertate să caute o soluție proprie. Poate decide să deseneze, să citească, să se joace cu un prieten sau, pur și simplu, să contemple lumea.

În educația contemporană se discută tot mai mult despre competențele secolului XXI: gândire critică, inițiativă, autoreglare. Toate acestea încep cu asumarea timpului personal. Și nu există un context mai natural pentru acest exercițiu decât vacanța.

Părintele observator, nu organizator

Pentru ca plictiseala să devină un prilej de dezvoltare, este esențial un mediu în care copilul se simte emoțional în siguranță. Aceasta înseamnă un părinte care nu se panichează la primele semne de nemulțumire sau letargie. În loc să intervină imediat cu o propunere („hai să ieșim la mall!”), adultul ar putea întreba: „Ce idee ai pentru acest moment?” sau să declare: „Poți încerca orice dorești, eu sunt aici dacă ai nevoie.”

Rolul părintelui devine acela de a crea un spațiu sigur și flexibil, unde copilul poate să-și gestioneze propriile impulsuri. Într-o astfel de atmosferă, copilul învață că nu este obligatoriu să se distreze tot timpul, că uneori este normal să nu ai chef de nimic și, din acel „nimic”, pot apărea lucruri valoroase.

Desigur, nu toți copiii reacționează la fel. Unii pot deveni anxioși sau agitați dacă rutina dispare complet. În această situație, soluția nu constă în umplerea programului cu activități, ci în menținerea unui echilibru: alternanță între perioade structurate și perioade libere, între conectare și retragere, între plan și improvizație.

Creativitatea, o competență de supraviețuire

Dacă în trecut părinții își doreau ca ai lor copii să fie „buni la toate”, acum accentul s-a mutat pe „să știe să se adapteze”. Iar adaptarea presupune mai mult decât cunoștințe – necesită flexibilitate mentală, abilitatea de a găsi soluții și de a improviza.

Forumul Economic Mondial plasează creativitatea printre cele mai căutate cinci competențe ale viitorului, alături de gândirea critică și rezolvarea problemelor complexe. Nu este vorba doar de a picta sau de a compune poezii – creativitatea reprezintă capacitatea de a identifica alternative în condiții de impas.

În acest context, plictiseala nu mai este un eșec în parenting, ci o resursă. Când nu au nimic „de făcut”, copiii încep să observe, să conecteze idei și să-și imagineze. Învață să transforme un obstacol într-o oportunitate de depășire. De fapt, ei învață una dintre puținele lecții pe care nicio aplicație nu le poate oferi și pe care niciun adult nu poate să o predea direct: cum să creezi în loc să repeți.

Aceasta poate fi, fără îndoială, cel mai valoros dar pe care îl putem oferi copiilor noștri într-o lume care se transformă rapid – spațiul intern necesar pentru a gândi singuri.

Așadar, de fiecare dată când auzi „M-am plictisit”, nu te grăbi să umpli acel gol. Privește-l ca pe un spațiu fertil. Plictiseala este timpul de care mintea are nevoie pentru a deveni activă pe cont propriu. Poate că din acest gol va apărea un gând, un joc, o idee sau prima dovadă de independență reală.