De ce nu e suficient să „funcționeze mai bine”: nemulțumirea românilor explicată

Politologul Cristian Pîrvulescu oferă un răspuns sociologului Dumitru Sandu, care a analizat, cu date concrete, motivele nemulțumirii românilor față de viața lor. Pîrvulescu argumentează că perspectiva lui Sandu „neglijează aspecte esențiale ale vieții politice moderne: emoțiile, narațiunea, fragmentarea și manipularea afectivă.”

Dumitru Sandu, un sociolog de renume, a încercat recent să explice nivelul ridicat al nemulțumirii exprimate de români prin datele din ultimul Eurobarometru și alte surse statistice. El susține că disfuncțiile instituționale, educația deficitară și dificultățile economice au o legătură directă cu nemulțumirea generalizată a populației. Această abordare, deși serioasă, necesită o analiză critică din mai multe perspective: economică, socială, politică și teoretică.

1. Economia resentimentului

Datele recente nu sprijină în mod direct ipoteza unui declin material generalizat în România. Între 2022 și 2024, economia românească a avut o creștere semnificativă, cu salarii medii în creștere și o stabilizare relativă a inflației. Indicatorii precum „Indicele Sentimentului Economic” plasează România peste media Uniunii Europene pentru 2023. Această observație este validată de datele din octombrie 2023, când România a atins cel mai înalt nivel al acestui indicator din martie 2022, conform FocusEconomics. Totuși, nemulțumirea continuă să crească. Care este explicația acestei disonanțe?

Explicația poate fi găsită în ceea ce politologii numesc „paradoxul bunăstării resentimentare” (Inglehart & Norris, 2017): percepția declinului social nu corespunde neapărat cu deteriorarea condițiilor materiale, ci mai degrabă cu o erodare simbolică a predictibilității, reprezentativității și sentimentului de control. Astfel, nemulțumirea nu se rezumă doar la facturi neplătite, ci se referă la sensuri pierdute.

Această disonanță este descrisă în literatura științelor politice ca „paradoxul bunăstării resentimentare”: nemulțumirea profundă nu rezultă neapărat din insuficiența resurselor materiale, ci din percepția pierderii controlului cultural, statutului și identității sociale într-o societate în rapidă schimbare. Astfel, în contexte de prosperitate relativă, grupuri mari de cetățeni simt o radicalizare afectivă, simțindu-se marginalizați simbolic.

2. Ignorarea dimensiunilor simbolice și afective

Modelul propus de profesorul Sandu se bazează pe un cadru instituțional-funcțional, neținand cont de dimensiunile afective și simbolice ale politicii. În realitate, nemulțumirea socială se filtrează prin rețele afective și narațiuni care nu pot fi surprinse de întrebări de tipul „cât de mulțumit sunteți cu viața dumneavoastră?”.

Lucrările lui Arlie Hochschild (2016) și Zizi Papacharissi (2015) arată că cetățenii experimentează politica prin grile emoționale: furie, rușine, lehamite, resentiment. A ignora acest nivel înseamnă a reduce omul la un simplu agent rațional, ceea ce nu se mai aliniază realității cognitive sau politice a secolului XXI.

3. Neglijarea diversității sociale și culturale din România contemporană

România este adesea prezentată ca parte a unei regiuni est-europene, încă marcată de postcomunism, sărăcie și o cultură omogenă. Totuși, în realitate, există o fragmentare profundă între generații, regiuni, clase sociale și traiectorii. Un tânăr antreprenor din Cluj nu are aceleași așteptări sociale ca un pensionar din Vaslui, chiar dacă amândoi sunt „români din Estul UE.”

În plus, diaspora și efectele comparației externe rescriu constant standardele subiective pentru o „viață reușită”. Aceste dimensiuni scapă unei analize bazate doar pe medii și venituri. Diaspora românească, deși extrem de diversă, influențează puternic imaginile colective. Aceasta reflectă o realitate externă idealizată și o dorință de revalorizare a apartenenței.

Această comunitate este divizată între cei care își doresc „recuperarea țării” printr-o logică afectivă și conservatoare, care aspiră la restaurarea valorilor pierdute, și un alt segment care susține proiectul european cu valorile sale de libertate și pluralism, chiar cu o critică față de birocrația UE.

Această scindare dintre „diaspora suveranistă” și „diaspora cosmopolită” devine din ce în ce mai evidentă în alegeri, în media socială și în tiparele de participare. Ambele perspective se dezvoltă prin continua comparație cu Occidentul, fie ca model de urmat, fie ca antiteză corupt-globalistă.

În concluzie, diaspora nu este doar o sursă de remitențe sau voturi externe, ci un actor simbolic activ, care reconfigurează relația societății cu sine și cu viitorul. Aceste tensiuni afective și ideologice depășesc analiza sociologică care măsoară doar venituri și educație.

4. Reducerea dimensiunii politice a nemulțumirii

Profesorul Sandu tratează nemulțumirea socială în principal ca un efect al disfuncționalităților instituționale, considerând-o un fenomen pasiv generat de o performanță administrativă slabă, lipsa de reprezentare sau accesul limitat la servicii publice. În această viziune, nemulțumirea devine o stare de fapt, nu o resursă politică activă. Această omisiune limitează sever înțelegerea mecanismelor democratice contemporane.

De fapt, nemulțumirea nu este doar o reacție, ci o resursă strategică. În 2024–2025, partide precum AUR au demonstrat capacitatea de a transforma frustrările în mobilizare electorală, utilizând o combinație de discurs extremist, estetică digitală și narațiuni conspiraționiste. Această capacitate de mobilizare a emoțiilor nu este întâmplătoare, ci face parte dintr-un model de populism digital care cultivă și orchestrează emoțiile colective pentru a construi o legitimare alternativă la cea instituțională.

Alegătorii nu votează doar împotriva unui stat slab, ci pentru o restabilire a unei ordini emoționale în care se simt vizibili, validați și în control. Ceea ce profesorul Sandu numește „nemulțumire socială” reflectă, de fapt, o recalibrări afective a reprezentării, în care sentimentul de abandon instituțional este utilizat pentru a justifica respingerea elitei politice și a normelor democratice tradiționale.

Această mutație emoțională și expresivă a politicii, desfășurată în spațiile digitale, nu poate fi definită doar în termeni socio-economici standard. Se impune o schimbare a logicii democratice: de la deliberarea rațională la feedback afectiv constant, de la colectarea intereselor la exprimarea furiei. Ignorarea acestei dimensiuni nu este o simplă lacună teoretică, ci o neînțelegere a unei epoci în care politicul a devenit un spectacol algoritmic și afect culturalizat.

5. Instituțiile ca expresii ale istoriei și puterii

Profesorul Dumitru Sandu își construiește argumentația privind nemulțumirea românilor pe o viziune instituțional-funcționalistă, sugerând că instituțiile ar trebui să „funcționeze mai bine”. Această abordare este contestabilă din perspectiva neoinstituționalismului, care analizează nu doar funcționalitatea, ci și formarea și efectele politice ale instituțiilor.

1. Instituțiile nu sunt neutre, ci reprezintă interese și conflicte istorice. Nemulțumirea românilor nu poate fi explicată doar prin ineficiența instituțională, ci prin construcția acestora după 1989: excluziune, clientelism și lipsă de reprezentativitate. „A le face să funcționeze mai bine” nu are sens fără o reformare a relației acestora cu cetățenii.

2. De asemenea, instituțiile informale joacă un rol important. Helmke și Levitsky (2004) subliniază că practicile informale pot submina instituțiile formale. În România, încrederea scăzută în instituții reflectă experiențele directe de excluziune, nu doar evaluări subiective.

3. Legitimitatea instituțiilor nu este doar una procedurală, ci și simbolică. March și Olsen (1989) afirmă că instituțiile nu oferă numai reguli, ci și modelează identitățile colective. Pentru a avea legitimitate, instituțiile trebuie să ofere mai mult decât eficiență; trebuie să ofere sens. Aici își are rolul componenta simbolică și afectivă.

4. Discursurile fundamentale contează. Neoinstituționaliștii ideatici arată că narațiunile despre „eșecul statului” pot deveni profeții autorealizatoare. În România, narațiunea despre degradare continuă este amplificată media și politic, erodând încrederea.

Astfel, dintr-o perspectivă neoinstituțională, nemulțumirea românilor nu este doar un rezultat al disfuncționalităților, ci este un simptom al unei ordini instituționale ce a pierdut contactul cu societatea. Soluția nu constă în „optimizare”, ci în reconstrucția culturală și simbolică a instituțiilor democratice.

Concluzie: de la sociologia statistică la analiza critică a nemulțumirii

Explicația lui Sandu este valoroasă, dar incompletă. Ea neglijează dimensiuni esențiale ale vieții politice contemporane: emoțiile, narațiunea, fragmentarea și manipularea afectivă. O abordare sociologică modernă trebuie să coroboreze cifrele cu contextul simbolic și digital care le conferă sens.

Românii nu sunt doar săraci sau slab educați. Ei reprezintă, de asemenea, cetățeni ai unei epoci caracterizate de nesiguranța narativă, o politică a resentimentului și o democrație mediatizată. Transformările afective și simbolice care le conturează nemulțumirea nu pot fi înțelese în afara acestui cadru, unde logica vizibilității și a implicării a înlocuit deliberarea democratică. Platformele digitale nu mai sunt doar canale de comunicare, ci actori algoritmici care pun accent pe emoții, conflict și viralitate, reconfigurând legitimitatea politică.

Așadar, pentru a înțelege cu adevărat nemulțumirea colectivă, aceasta trebuie analizată nu doar ca rezultat al disfuncțiilor structurale, ci ca un simptom al unei schimbări de regim afectiv și mediatic în democrație.

Acest text a fost inițial publicat pe platforma Contributors.ro.