Demența vs Boala Alzheimer: Ce trebuie să știi despre aceste afecțiuni distincte

Cu toate că termenii demență și Alzheimer sunt de multe ori folosiți sinonimic, este important de subliniat că ele reprezintă concepte diferite. Demența se referă la un declin progresiv al memoriei și altor funcții cognitive, adesea însoțit de modificări ale dispoziției sau comportamentului, care devin suficient de severe încât să afecteze kehidupan zilnic. Este un termen cuprinzător care înglobează diverse tipuri de tulburări ce influențează gândirea, orientarea, limbajul și capacitatea de a lua decizii.

Printre cele mai comune tipuri de demență se numără boala Alzheimer, însă nu este singura formă. Alte tipuri includ demența vasculară, demența cu corpi Lewy și demența frontotemporală, fiecare având caracteristici și manifestări clinice proprii, chiar dacă se pot observa unele simptome comune.

De exemplu, demența cu corpi Lewy este asociată cu halucinații vizuale, tulburări de somn și oscilații cognitive semnificative. Demența frontotemporală se caracterizează prin modificări comportamentale și deteriorarea limbajului, care se manifestă adesea înainte de pierderile de memorie. În cazul demenței vasculare, apariția acesteia este frecvent legată de accidente vasculare minore și afectează cogniția prin problemele circulatorii ce apar la nivelul creierului.

Anumite tipuri de demență pot răspunde mai favorabil la diverse tratamente medicamentoase. De exemplu, pentru demențele legate de cauze vasculare, o gestionare riguroasă a hipertensiunii sau diabetului poate încetini evoluția bolii. În schimb, demența frontotemporală și demența cu corpi Lewy pot necesita strategii specializate de sprijin comportamental.

Potrivit neuropsihologului Aaron Bonner-Jackson de la Cleveland Clinic, confuzia între cei doi termeni se explică astfel: „Există o diversitate de afecțiuni care pot duce la demență, iar boala Alzheimer este cea mai frecventă cauză. De aceea, cei doi termeni sunt adesea folosiți interschimbabil, din moment ce, în multe cazuri, demența este rezultatul bolii Alzheimer.”

Definiția demenței

Demența nu trebuie considerată o boală în mod strict, ci mai degrabă un termen-umbrelă care descrie o gamă de simptome afectând capacitățile cognitive și funcționale ale individului. Diagnosticul de demență necesită ca persoana afectată să prezinte dificultăți semnificative în cel puțin două dintre următoarele domenii:

• memorie, 
• comunicare, 
• concentrare, 
• raționament,
• percepție vizuală.

„Declinul acestor abilități este de obicei mai accentuat decât ceea ce ne-am aștepta pentru vârsta respectivă. Această deteriorare afectează direct capacitatea persoanei de a gestiona activitățile zilnice, cum ar fi îngrijirea personală sau plata facturilor,” a afirmat dr. Aaron Bonner-Jackson.

Demența nu este o consecință naturală a îmbătrânirii, ci rezultă din deteriorarea progresivă a celulelor cerebrale, care ajung să nu mai funcționeze sau să comunice eficient. Aceasta afectează atât funcțiile cognitive, cât și comportamentul, reacțiile emoționale și relațiile cu ceilalți.

În etapele inițiale, demența poate determina dificultăți reduse, cum ar fi probleme de concentrare sau uitarea unor informații recente. Totuși, pe măsură ce progresează, simptomele devin mai severe, iar persoana afectată se va baza din ce în ce mai mult pe sprijinul celor din jur pentru activități de bază.

Boala Alzheimer: Cea mai comună formă de demență

Boala Alzheimer reprezintă aproximativ 60-80% dintre cazurile de demență. Este o afecțiune neurodegenerativă progresivă, cu o dezvoltare lentă a simptomelor care de obicei debutează în jurul vârstei de 65 de ani. În România, la fel ca în multe alte țări, numărul persoanelor afectate este în creștere, pe măsură ce populația îmbătrânește.

Boala începe la nivel microscopic, în creier, prin acumularea anormală a două tipuri de proteine, beta-amiloid și tau. Plăcile de beta-amiloid se formează între neuroni, iar proteina tau se aglomerează în interiorul celulelor nervoase, formând encurcături neurofibrilare. Aceste acumulări afectează inițial hipocampusul, zona responsabilă cu memoriile, înainte de a se extinde și în alte zone ale creierului, deteriorând conexiunile neuronale.

„Primul semn al bolii Alzheimer este în general afectarea memoriei pe termen scurt, uneori dificultatea de a-și aminti evenimente recente sau întrebări frecvente. De exemplu, o persoană poate repeta aceleași întrebări de mai multe ori,

printre simptomele asociate se numără dificultăți de concentrare, modificări de personalitate și schimbări de dispoziție, cum ar fi depresia sau iritabilitatea.

Pe măsură ce boala progresează, simptomele devin tot mai severe, afectând capacitatea de a se orienta temporar și spatial, precum și recunoașterea persoanelor familiare. În stadiile avansate, manifestările de bază, cum ar fi vorbirea și înghițirea, devin profund afectate.

Diagnosticul bolii Alzheimer implică o serie de teste cognitive pentru a evalua funcția memoriei, atenției și limbajului, precum și investigații imagistice, cum ar fi RMN-ul cerebral. În unele cazuri, medicii pot analiza biomarkerii din lichidul cefalorahidian sau pot realiza PET/CT pentru a identifica depozitele anormale de proteine din creier.

Aproximativ 9% dintre toate cazurile de demență la nivel global afectează persoane sub 65 de ani, conform Organizației Mondiale a Sănătății. Acest tip timpuriu al bolii poate apărea chiar în jurul vârstei de 30-40 de ani, evidențiind faptul că vârsta nu este singurul factor implicat.

Alte forme de demență

Demența vasculară este a doua cea mai frecventă formă, afectând aproximativ 15-20% dintre persoanele diagnosticate cu demență în America de Nord și Europa, iar în Asia, prevalența poate ajunge la 30%. Această formă apare din cauza deteriorării vaselor de sânge din creier, ceea ce poate conduce la accidente vasculare cerebrale minore sau hemoragii ce afectează oxigenarea celulelor cerebrale. Spre deosebire de boala Alzheimer, în demența vasculară, memoria nu este afectată ca primă prioritate; dificultățile de planificare și organizare sunt printre primele semne.

În trecut, această afecțiune era cunoscută sub denumiri precum „demență multi-infarct” sau „demență post-accident vascular cerebral.” Simptomele variază considerabil în funcție de localizarea leziunilor din creier. Deși nu există medicamente specifice aprobate pentru tratamentul acestei forme, măsuri precum exercitarea regulată, controlul tensiunii arteriale și al colesterolului, precum și renunțarea la fumat pot ajuta.

Demența cu corpi Lewy se caracterizează prin acumularea proteinei alfa-sinucleină în mod anormal în creier, inițiind dificultăți de atenție și probleme în activități complexe, cum ar fi condusul. Acest tip de demență este, de asemenea, asociat cu tulburări de somn, halucinații vizuale, dar și simptome motorii similare celor din boala Parkinson. În general, pierderile de memorie se manifestă mai târziu în evoluția bolii.

Demența frontotemporală afectează în special lobii frontali și temporali, zonele responsabile de comportament, personalitate și limbaj. „Această formă poate genera schimbări profunde, inclusiv impulsivitate și comentarii neadecvate în contexte sociale, afectând drama anterioară a individului,” a explicat dr. Bonner-Jackson.

Simptomele acestei forme încep de obicei în jurul vârstei de 60 de ani, mai devreme decât în cazul bolii Alzheimer. Există mai multe subtipuri: 

• demența frontotemporală cu predominanță comportamentală, 
• afazia progresivă primară, 
• boala Pick, 
• degenerarea corticobazală,
• paralizia supranucleară progresivă.

Afazia progresivă primară afectează în principal limbajul. „O persoană cu această formă poate întâmpina dificultăți în a găsi termenii corecți sau în a menține fluența în discursuri, iar problemele pot apărea și în înțelegerea limbajului vorbit sau scris,” a adăugat specialistul.

Pe parcurs, afectarea limbajului poate extinde simptomele către alte funcții cognitive.

Forme mai rare de demență

Există și forme rare de demență, precum boala Creutzfeldt-Jakob, o afecțiune cu evoluție rapidă, cauzată de proteine anormale (prioni). Aceasta poate fi ereditară, spontană sau transmisă de la bovine la oameni, ceea ce explică denumirea de „boala vacii nebune”. Simptomele includ schimbări de dispoziție, confuzie severă și dificultăți în mers.

Boala Huntington reprezintă o altă formă rară de demență, cauzată de o mutație genetică moștenită de la un părinte, debutând frecvent între 30 și 50 de ani. Primele semne includ mișcări involuntare și declin cognitiv.

Hidrocefalia cu presiune normală apare din acumularea excesivă de lichid cefalorahidian în creier. Simptomele includ încetinirea gândirii și pierderi de control. Deși diagnosticarea poate fi complicată, această formă poate fi tratată chirurgical, ameliorând funcțiile afectate.

Demențele secundare

Pe lângă demențele primare menționate mai sus, există și demențe secundare, cauzate de alte condiții medicale. Acestea pot fi, în unele cazuri, reversibile cu tratamentul corect.

Printre cauzele frecvente ale demenței secundare se numără:

• Carențele nutriționale, în special de vitamina B12 sau acid folic;
• Tulburările hormonale, cum ar fi hipotiroidismul netratat;
• Consumul cronic de alcool, precum și encefalopatia Wernicke-Korsakoff;
• Infecțiile care afectează sistemul nervos central;
• Afecțiunile autoimune, cum ar fi lupusul;
• Tumorile cerebrale sau efectele secundare ale tratamentelor pentru cancer;
• Traumatismele craniene repetate;
• Expunerea la substanțe toxice.

Metodele de tratament pentru demență

Nici boala Alzheimer, nici alte forme de demență nu beneficiază de un tratament curativ în prezent. Abordările medicale sunt orientate spre gestionarea simptomelor, menținerea funcțiilor cognitive și încetinirea progresiei bolii.

Câteva clase de medicamente sunt utilizate pentru diverse tipuri de demență. Inhibitorii colinesterazei, cum ar fi donepezil, sunt frecvent prescriși pentru Alzheimer, dar pot fi și eficienți în alte forme de demență.

Memantina este utilizată în stadiile moderate până la severe și ajută la reglarea activității neuronale. Medicația adjuvantă, precum antidepresivele sau antipsihoticele, este de asemenea prescrisă în funcție de nevoile pacientului.

În anii recenți, au fost dezvoltate terapii biologice, cum ar fi anticorpii monoclonali, care caută să reducă acumulările patogene din creier. Chiar dacă eficiența acestora este subiect de dezbatere, ele arată progrese în cercetare.

Pentru demențele secundare, abordarea tratamentului se concentrează pe tratarea cauzei de bază, ce poate conduce la o reversibilitate parțială a declinului cognitiv. De exemplu, tratarea infecțiilor sau corectarea deficiențelor nutritionale.

Intervențiile non-farmacologice, cum ar fi terapia ocupațională și suportul psihologic, contribuie de asemenea la îmbunătățirea calității vieții pacienților.