Explorarea empatiei și indiferenței în noul film al lui Radu Jude. Sfinții, percepuți ca nebuni

Recent, un reporter a relatat despre o experiență personală pe stradă, când, după ce s-a simțit rău, s-a așezat pe trotuar în fața unei mari rețele de supermarketuri, cerând ajutorul trecătorilor. Cu toate acestea, nimeni nu a reacționat, toți întorcând privirea la el, crezând că este un cerșetor, iar despre cerșetori nu se discută, ci doar le sunt lăsați bani. Această scenă reflectă tematica din filmul lui Radu Jude, „Kontinental ’25”, lansat recent. După ce am vizionat filmul, intenționam să scriu despre nepăsare și indiferență, dorindu-mi o abordare mai optimistă.

Jude reiterează aceeași confuzie ca și protagonistul lui Roberto Rossellini din „Europa ’51”, fără a prelua aura de sfințenie a eroinei din film. În producția din 1952, o burgheză (Ingrid Bergman) cunoștea o transformare profundă după ce, din neglijență, își pierdea copilul. Aceasta, confruntându-se cu suferința celor săraci, a ales să își dedice viața lor ajutându-i.

Astfel, salvarea sa personală devine salvarea celorlalți, concluzia sa fiind că iubirea pentru apropiați ar trebui să se extindă la toți oamenii.

Realizăm că nu putem trăi doar pentru noi înșine și cei apropiați. Empatia limitată doar la cei din cercul nostru nu este empatie.

Un ton constant de tragi-comedie

În viziunea lui Jude, situațiile sunt combinate cu un umor tragi-comic. Un executor judecătoresc (Eszter Tompa) se confruntă cu o criză de conștiință după ce evacuarea unui homeless (Gabriel Spahiu) care locuia ilegal într-o clădire duce la sinuciderea acestuia.

Spre deosebire de eroina filmului din 1952, care începea să ajute săracii și era internată la azil de către familia sa, Orsolya Ionescu renunță la vacanța planificată cu familia, caută validarea celor apropiați împărtășindu-le detaliile sinuciderii, are o aventură cu un fost student, efectuează o donație prin aplicația Revolut, își caută un nou loc de muncă și, în final, decide să se reunească cu familia în Grecia.

Un element comun între cele două filme este reacția celor din jur: terorizați de ineficiența acțiunilor, afirmă că e inutil să își facă griji, recomandându-i să accepte situația.

În ambele producții, un preot subliniază falia morală existență între conștiințe. Preotul catolic din filmul lui Rossellini invocă reguli și discipline care ne ghidează în societate, în timp ce preotul ortodox (Șerban Pavlu) judecă situația homeless-ului, invocând păcatul sinuciderii cu o emfază excesivă.

În ciuda ironiei aduse preotului, Jude nu își condamnă eroina. Orsolya Ionescu este un personaj complex, decent, dar ambigu. Deși își înșeală soțul, se arată preocupată de suferința celorlalți.

În ciuda unei tragedii evidente în fața ei, îi este greu să își asume responsabilitatea pentru salvarea sa, neștiind cum poate modifica un sistem ce adesea distruge indivizi ca acel homeless.

Pe de altă parte, ce măsuri ar putea lua?

Un sfânt considerat nebun în ziua de azi

Sacrificiul pentru ceilalți are astăzi o conotație dubioasă. Cei care aleg să facă acest lucru, așteaptă oare ceva în schimb? Aceasta era situația și în trecut. Rossellini a dezvăluit că inspirația pentru eroina sa a fost sfântul Francisc de Assisi, care ar fi fost privit ca nebun în societatea contemporană.

De asemenea, Simone Weil (1909-1943), o personalitate profundă și adesea incomprisă a secolului XX, a lăsat în urma sa scrieri filosofice și mărturii care au demonstrat că avea o personalitate diferită față de ceilalți (o variantă a unei Greta Thunberg fără mistica ei).

La vârsta de doar 6 ani, în timpul primului război mondial, renunțase la zahăr ca act de solidaritate cu soldații de pe front. La 10 ani, s-a alăturat cauzei bolșevice, participând la un protest.

Chiar și provenind dintr-o familie înstărită și având o inteligență remarcabilă (învățând greaca veche la 12 ani și sanscrita în adolescență), s-a dus să muncească într-o fabrică pentru a fi alături de cei defavorizați.

Deși avea o stare de sănătate fragilă, a ales să lupte voluntar în Războiul Civil Spaniol de partea republicanilor.

A refuzat să se alăture vreunui partid politic sau religie, credințele sale bazându-se pe renunțarea la ego, puritate morală și sacrificiul de sine în raport cu ceilalți.

A murit de inanitie în timpul celui de-al doilea război mondial, întorcându-se din SUA (unde se refugiasă cu familia) în Europa, pentru a se alătura Rezistenței franceze. Internată pentru o tuberculoză tratabilă, a refuzat să mai mănânce, decedând la doar 34 de ani, cu mențiunea „sinucidere” pe certificatul de deces.

După decesul său, mulți au început să se întrebe dacă nu cumva a fost o sfântă și dacă sfârșitul ei nu a constituit un sacrificiu pentru o cauză mai mare.

Sfinți necunoscuți

Deși sfinții sunt o raritate printre oameni, mulți dintre ei trăiesc, fără a fi recunoscuți. Vin cu un scop și acționează pe baza lui. Chiar și când miracolele nu sunt evidente, ei absorb și normalizează presiunea din comunitate.

Acești oameni sunt atrași de cei care suferă, conform filmului lui Rossellini, pentru că simt în ei o forță capabilă să mute munții.

Însă această forță nu este a lor, ci li se transmite. Simone Weil o numea „grație divină”.

Într-unul dintre puținele sale texte publicate în timpul vieții, un eseu despre „Iliada”, Weil susține că forța este personajul central al epopeii lui Homer.

Este un mod de a arăta că societatea s-a bazat întotdeauna pe relații de putere, că cineva va înfrunta mereu o poziție vulnerabilă – fapt ce reduce empatia și ne face să ne vedem în ceilalți.

Un alt motiv pentru care cei care au o viață confortabilă dezvoltă simpatie doar pentru cei similari, ignorând pe cei străini aflați în suferință.

Și sunt chiar și aceia care nu au simțit empatie niciodată nici măcar pentru familiile lor, cum ar fi cei care își expulzează frații pentru moștenire.

Nu întâmplător, comunitatea fanilor lui David Attenborough de pe Facebook, un grup cu peste 350.000 de membri, publică frecvent mesaje despre creaturi considerate respingătoare, cu mesajul „Fiți buni!”.

Cine abandonază pui de pisică are aceeași lipsă de empatie față de cei care înfometează oameni.

„Trebuie să vedem un frate într-un străin și pe Dumnezeu în univers,” scria Weil.

Fiecare individ ajunge, la un moment dat, într-un moment critic, un „prise de conscience”, care îi oferă oportunitatea de a se deschide spre ceilalți. Deși avem liber arbitru, în acele momente ne este oferită șansa de a alege.

Recent, a câștigat popularitate o mișcare ce promovează mici acte de bunătate – un zâmbet oferit în metrou, deschiderea unei uși pentru un străin, oferind un compliment. „Practicanții” afirmă că bunătatea generată astfel se amplifică, iar în timp, am putea deveni o societate mai bună.

Dar nu ar trebui să ne comportăm în mod normal așa?

Bunătatea, percepută ca o slăbiciune

Mișcarea „Pay it forward” („dă mai departe”) nu a fost creată odată cu cartea lui Catherine Ryan Hyde din 1999, în care un băiețel muribund creează o comunitate de oameni care fac bine, sau odată cu ecranizarea din 2000. Biblia deja menționează binele generat de alții, iar în Grecia antică exista o piesă de teatru similară.

De-a lungul istoriei, oamenii au simțit măcar că binele adus altcuiva se va întoarce la ei, cât un bumerang.

Însă ați observat că, în zilele noastre, oamenii te consideră naiv dacă te comporti frumos? Acum, trebuie să știi cum să te impui, să te afirmi, să domini dialogul fără a-l asculta pe celălalt.

Bunătatea a devenit semn de slăbiciune.

În America, am fost impresionată de demnitatea celor care cerșeau pe stradă. Chiar dacă nu le ofereai nimic, își făceau cunoscut dreptul de a fi recunoscuți. Trecând cu capul în jos, simțind rușine că nu le pot oferi nimic, ei doreau să fie văzuți, să fie răspuns la salut.

Empatia nu este doar un termen la modă. De fapt, oamenii par să fi obosit de atât vorbit despre empatie.

Realitatea e că, deși se discută mult despre empatie, puțini sunt cei cu adevărat empatici.

Asistăm la o dispariție a empatiei – rezultatul fiind că cei care nu se gândesc la ei ajung să recurgă la gesturi extreme, ca o ulcere de proporții în speranța de a modifica mentalitatea colectivă. Aceste acte rămân excepții – eroi neînțeleși.

Mai simplu este să tragi în jos pe cei care diferă de tine și să-i acuzi că sunt rupti de realitate.

Documentarul din 2010 „An Encounter with Simone Weil”, realizat de Julia Haslett, se întreabă ce lecții putem învăța din existența lui Simone Weil pentru viața noastră contemporană. Răspunsul principal este atenția acordată celorlalți, pe care Weil o considera „cea mai rară și pură formă de generozitate”. (Contrar „fricii și teroarei care îngheață sufletul.”)

Dar, cum să ne concentrăm asupra celor din jur când suferința e atât de omniprezentă?

Cum poate să trezească suferința cuiva străin un răspuns în noi?, se întreabă povestea, intercalând interviuri cu imagini de la Guantanamo și alte zone de conflict.

Unii supraviețuitori ai morții clinice discută despre o formă de Judecată de Apoi, ce le-ar permite să simtă atât binele, cât și răul pe care l-au provocat altora. Aceasta ar fi pedeapsa post-mortem – a înțelege durerea celor pe care i-ai rănit – și, se afirmă, suferința este devastatoare. Prin simțirea durerii celuilalt, realizăm că nu suntem separați, ci parte integrantă a unui organism comun.

Este necesar să ne străduim să nu fim indiferenți

Nu toți oamenii au capacitatea de a simți empatie, chiar și dorind-o. Există o zonă specifică în cortexul cerebral care este responsabilă de empatie.

Însă, datorită neuroplasticității cerebrale, până când știința va determina o soluție, va trebui să ne străduim nu doar să evităm să facem rău, ci și să ne ferim de indiferență. Pe cale, în aceeași măsură, ne putem pune în locul celuilalt – dar aceasta depinde de libertatea de alegere.

În „Kontinental ‘25”, provocarea morală este mai pertinentă decât polarizarea socială, dezvoltarea imobiliară excesivă sau stagnarea cinematică. Aceasta se complică și mai mult având în vedere buna credință a personajelor implicate.

Atât Orsolya Ionescu, cât și cei cu care interacționează sunt convinși că le pasă și că acționează corect. Chiar și personalități precum Hitler credeau că fac ceea ce trebuie.

Trebuie să existe o zonă de mijloc între indiferență și sfințenie. Dacă nu putem deveni toți sfinți, măcar să nu ne transformăm toți în indiferenți la suferință. Din nou, decizia revine fiecăruia. Dacă sunteți interesați, scenariul filmului „Kontinental ‘25”, premiat la Berlin, este acum disponibil pentru lectură în format tipărit.