Riscurile asociate cu neînțelegerile între părinți în educația copilului. Psiholog: „Nu este necesar ca părinții să aibă abordări identice. Este crucial să fie percepuți ca o echipă în fața copilului”

Atunci când părinții nu reușesc să ajungă la un consens privind educația și creșterea copilului, consecințele nu sunt doar relaționale sau administrative. Acestea pot influența profund dezvoltarea emoțională, stima de sine și relațiile viitoare ale copilului. În continuare, analizăm riscurile acestei rupturi subtile din familie și metodele prin care acestea pot fi gestionate, evitând transformarea copilului într-un mediator al conflictului.

Un exemplu ar putea fi un copil care întreabă dacă poate folosi tableta și, în timp ce mama răspunde afirmativ, tatăl interzice accesul. Sau o adolescentă care se ceartă cu un părinte și, în loc să primească suport emoțional, este invalidată de celălalt: „Ți-am spus că nu știe să se comporte cu tine”. De asemenea, un părinte poate impune o regulă, dar a doua zi să constate că aceasta este încălcată, cu acceptul celeilalte părți.

Aceste situații nu sunt doar episoade frustrante de parenting. Ele reflectă o ruptură a ceea ce psihoterapeutul pentru copii și adolescenți, Andreea Chiru Maga, numește „frontul comun al părinților” – coerența esențială în educația copilului. Specializată în psihoterapie integrativă, psiho-oncologie și gestionarea furiei, Andreea Chiru Maga lucrează cu familii și adolescenți în dificultate și oferă insight-uri despre cum neînțelegerile dintre părinți afectează dezvoltarea copiilor și cum poate fi restabilit echilibrul.

Învățături pentru copil atunci când părinții nu colaborează

„Interacțiunea dintre părinți constituie primul model prin care copilul înțelege funcționarea societății, construirea securității emoționale și formarea imaginii de sine”, face precizări psihologul. Dacă părinții nu se comportă ca o echipă și își manifestă constant dezacordurile în fața copilului, acesta începe să perceapă mediul familial ca fiind „confuz și haotic”. Practic, copilul nu mai știe cui să se încreadă, care sunt regulile reale și ce așteptări există asupra lui. Efectele sunt vizibile rapid: anxietate, lipsă de încredere și confuzie în relațiile de atașament.

O situație și mai gravă apare când un părinte „anulează sau contestă limitele impuse de celălalt”, ceea ce îl face pe copil să învețe că regulile sunt flexibile. „Astfel de experiențe pot conduce ulterior la comportamente opozante și dificultăți în relaționarea cu autoritatea”, subliniază psihoterapeutul.

Consecințe pe termen lung: relații disfuncționale, opoziție și nesiguranță

Respectul de sine și față de ceilalți este învățat din relațiile apropiate – în special din ceea ce copilul observă acasă. Dacă acesta este martor la interacțiuni caracterizate prin lipsă de respect sau control între părinți, va învăța că „relațiile se pot baza pe teamă sau neîncredere”.

Andreea Chiru Maga atrage atenția asupra unui fenomen dăunător numit triangulare, în care copilul este pus în postura de aliat sau mediator între părinți. „Această situație îl plasează într-o poziție extrem de solicitantă emoțional”, iar rezultatul poate fi fie un copil care devine „excesiv de responsabil față de emoțiile părinților”, fie unul ce evită complet implicarea emoțională pentru a se proteja.

Copiii absorb lecții despre natura relațiilor nu din vorbe, ci din experiențele și observațiile din familie. Astfel, când sunt expuși unor dinamici negative caracterizate de lipsă de respect sau manipulare, este foarte probabil ca, la maturitate, să repete aceste tipare, fie având controlul, fie fiind victime.

Cauze pentru dificultățile de colaborare între părinți: stiluri diferite, frustrări și rănile din trecut

Motivele acestor neînțelegeri nu sunt întotdeauna evidente sau deliberat intenționate. Ele pot varia de la:

• perspective diferite asupra educației – cum ar fi autoritar vs. permisiv, reguli de disciplină, utilizarea tehnologiei sau exprimarea emoțională;
• modele relaționale învățate din copilărie – fiecare părinte aducând un set personal de reguli și convingeri care pot fi contradictorii;
• probleme relaționale – neabordarea frustrărilor acumulate în relație, dificultăți de comunicare, lipsa unui sentiment de echipă;
• factori emoționali – anxietatea parentală, dependența emoțională de copil, traume din copilărie, lipsa autoregării emoționale;
• factori externi – stres financiar, oboseală cronică, absența suportului social sau influența familiei extinse.

Ce poate face părintele „singur” în fața copilului?

„Primul pas constă în a separa copilul de conflictul dintre părinți”, recomandă psihologul. Aceasta presupune respectarea regulilor stabilite, chiar dacă nu suntem de acord cu modul de aplicare a acestora de către partener, și discutarea diferențelor într-un moment privat, fără acuzații.

Este esențial ca părintele să nu se simtă izolat: „Când suportul lipsește, este sănătos să căutăm sprijin emoțional din surse alternative: prieteni de încredere, grupuri de suport, consiliere parentală sau chiar terapie individuală.”

În anumite cazuri, terapia de cuplu sau consilierea parentală pot facilita „armonizarea viziunilor” și dezvoltarea unei comunicări mai eficiente.

Cum să menții autoritatea și echilibrul, chiar și când partenerul transmite mesaje contradictorii

Chiar și în absența unei unități parentale ideale, un părinte poate oferi stabilitate copilului. Psihologul Andreea Chiru Maga sugerează câteva principii:

• consecvență și calm – „Copilul are nevoie de un adult relaxat și emoțional prezent”;
• claritate în valori – cunoașterea mesajului dorit către copil ajută la coerența deciziilor;
• evitarea competiției – nu este vorba despre cine are dreptate, ci despre nevoile copilului;
• acceptarea limitelor – „Nu putem controla total comportamentul celuilalt, dar putem alege modelul oferit”;
• căutarea de suport extern – prin consiliere, educație parentală sau sprijin comunitar.

Copiii au nevoie de părinți diferiți, dar aliniați

Nu se așteaptă ca părinții să aibă abordări identice. Însă este esențial ca, în fața copilului, să fie percepuți ca o echipă. Aceasta nu înseamnă renunțarea la diversitate, ci gestionarea diferențelor „cu respect reciproc și fără a implica copilul”, concluzionează psihologul Andreea Chiru Maga.

În final, copilul învață despre iubire, respect, comunicare și încredere nu din cuvinte, ci din experiențele cotidiene ale celor două persoane pe care le are ca repere.