Reflecție de Andrei Ursu: O misiune de conștiință lăsată de Ion Vianu
Un simbol al curajului și al înțelepciunii a plecat dintre noi. A fost un om cu o profundă empatie pentru ceilalți, cu un echilibru ideologic care părea să conteste ideologiile; dotat cu o moralitate firească, mereu supus auto-examinării. Un umanist de excepție și un democrat autentic, nesofisticat. Un apărător al drepturilor omului dedicat, atât pe plan local, cât și în exil, în vremuri când aceste drepturi erau sistematic batjocorite, iar invocarea lor putea aduce riscuri severe. Ion Vianu a fost un eseist și un intelectual de o rafinament și discreție care au depășit înveselirea legată de așa-numita rezistență culturală. În cele din urmă, a avut o conștiință profesională impecabilă, care l-a făcut să dezvăluie una dintre cele mai malefice metode represive ale Securității în perioada Ceaușescu – psihiatria politică.
Desigur, despre aceste trăsături ale lui Ion Vianu vor discuta alții mai bine plasati. Eu doresc să abordez unele aspecte poate mai puțin cunoscute ale cercetărilor sale în domeniul psihiatriei politice, prin prisma discuțiilor pe care le-am avut cu el și a corespondenței noastre din toamna anului 2021. Având în vedere lucrările sale pe acest subiect, l-am contactat pentru a solicita o eventuală declarație notarială în procesul torționarilor lui Gheorghe Ursu, care se desfășura la Înalta Curte de Casație și Justiție. (Este important de subliniat că în acel stadiu al procedurii, unii judecători își exprimau îndoiala că Securitatea ceaușistă ar fi fost o instituție represivă).
Ion Vianu m-a ascultat cu fervoarea sa caracteristică, împărtășindu-mi detalii cuprinzătoare care m-au emoționat, dar mi-au și dat speranță. Este vital să le reamintesc acum, cu regretul că nu am reușit să le folosesc până în prezent, și cu speranța că alte cercetări și instituții competente (precum IICCMER, Ministerul Sănătății) vor explora acest "mister al dosarului Romila", care se referă la utilizarea psihiatriei politice în perioada lui Ceaușescu.
Profesorul Vianu mi-a relatat despre "internările forțate ale unor indivizi sănătoși" în acea perioadă, nu doar "pentru câteva zile cu ocazia unor vizite oficiale, ci luni și ani de zile, conform «doctrinei Ceaușescu» care susținea că doar un nebun ar putea crede că socialismul este efemer”. Mi-a confirmat utilizarea forțată a injecțiilor cu neuroleptice și a altor tratamente abuzive aplicate dizidenților care nu prezentau simptome psihice (precum Vasile Paraschiv). Unele dintre acestea le-a cunoscut direct și le-a pomenit în lucrările sale, „Exercițiu de sinceritate” și „Addenda la Amintiri în Dialog”. Mi-a povestit, însă, mai mult despre frustrările cu care s-a confruntat după 1990, când autoritățile române i-au refuzat accesul la arhive unde ar fi putut exista dosare ale victimelor psihiatriei politice, inclusiv cazuri de care știa fie din propria experiență fie din relatările colegilor sau scrisori care ajunseseră la Europa Liberă. S-a referit la comisia de investigare a abuzurilor psihiatrice din perioada comunistă, activă între 1990 și 1994, condusă de prof. dr. Aurel Romila de la spitalul psihiatric „Alexandru Obregia” din București. Mi-a dezvăluit că, deși comisia în sine a încetat activitatea în 1994 (anul culminant al restaurației securiste), documentele strânse de această comisie referitoare la o problemă largă s-au pierdut între 1994 și 2000, conform unei informații primite de la Aurel Romila, care transmisea vestea cu un ton rece ce denota presiunile la care fusese supus. Ion Vianu mi-a menționat că în 2004, când s-a reîntors în România pentru o perioadă, “erau aceiași oameni, existând o atmosferă tăcută”, iar Aurel Romila “nu a mai dorit să explice nimic” în legătură cu documentele pe care le avea în grijă. Ion Vianu m-a informat și despre câțiva dintre medicii implicați în cercetarea respectivă, printre care Aurel Romila, Virgil Angheluță (director al spitalului „Obregia” într-o anumită perioadă), și Constantin Gorgos (orsut de Asociația Psihiatrică Liberă, înființată în 1990, ca unul dintre responsabilii pentru persecuția psihiatrică). Este demn de menționat că atât Angheluță cât și Gorgos au fost considerați de doctorul psihiatru Marian Popa drept „susținători ai regimului comunist”.
Ion Vianu a confirmat convingerea sa exprimată încă din 2006, că regimurile politice din România au evitat recunoașterea folosirii psihiatriei ca metodă de represiune politică în timpul regimului Ceaușescu; mai mult, s-ar fi încercat, chiar și la nivelul Ministerului Sănătății, să se ascundă urmele (inclusiv documentele) și să se nege existența acestui tip de opresiune. Mi-a indicat că acest lucru s-a datorat în parte faptului că în posturi cheie în ierarhia psihiatriei românești au rămas unii dintre „aceiași oameni” care au colaborat cu organele de represiune, și care de-a lungul timpului l-au contestat și au încercat să contracareze dezvăluirile sale. În final, Profesorul Vianu m-a încredințat cu o mărturisire amară: „m-am gândit că eforturile mele de a face o declarație vor sfârși prin a fi un alt eșec, căci va fi, din nou, cuvântul meu împotriva cuvântului altora”. Însă în același timp, mi-a deschis o cale pe care o consider un imperativ moral și profesional pentru cercetătorii, istorici și magistrați români: “găsirea dosarelor comisiei Romila”.
Ion Vianu a primit amenințări cu moartea după 1990. Fiindcă era un exemplu de blândețe, dar și fiind omul care a adus la cunoștința publicului una dintre cele mai odioase metode de reprimare a opoziției, este evidentă apartenența instituțională a celor care l-au amenințat. Amenințările anonime cu moartea fuseseră o practică obișnuită a vechii Securități atât înainte cât și după 1989.
Cu toate acestea, datorită în mare măsură curajului lui Ion Vianu, al unor dizidenți precum Vasile Paraschiv, și accesibilității dosarelor Securității la CNSAS, acum avem o imagine destul de clară asupra modului în care psihiatria a fost folosită pentru „anihilarea fermă”, „compromiterea și defăimarea” unor dizidenți considerati perfect sănătoși. Aceasta a fost, de asemenea, o metodă de disimulare a represiunei politice de către Securitate, sub masca „doctrinei prevenției”.
Interesele centrale ale Securității în acea perioadă au fost „prevenirea, descoperirea și lichidarea acțiunilor de redactare și difuzare a unor materiale cu conținut subversiv” sub “influența nocivă a postului de radio ‘Europa Liberă’”. Au fost întreprinse acțiuni pentru a combate acțiunile turbulente, pe care încercau să le valideze, dorind să denigrea orânduirea socialistă din România. În acest sens, „s-a acționat cu operativitate, prin măsuri mai ofensive, atât penale, cât și de prevenire”; în cadrul cărora unii autori erau desemnați ca fiind „bolnavi psihici”, față de care „s-a acționat prin obligarea la tratament medical și internarea celor percepuți ca fiind periculoși”.
Psihiatria a fost o formă de mascare a represiunii politice sub regimul Ceaușescu. Dictatorul dorea cu orice preț să ascundă Occidentului existența dizidenților în România și faptul că Securitatea, admirabilă în aspirațiile sale de a câștiga Premiul Nobel pentru Pace, anihila „ferm” acești prin violențe și teroare ce evocau metodele staliniste. Cheia deghizării opresiuni „sub acoperirea altor instituții” (miliție, procuratură, și judecătorii) a fost „discernământul politic și juridic” al Securității.
Umilința sistemului de represiune psihiatrica a constat nu doar în suferințele fizice și mentale cauzate victimelor, ci și în alte două efecte la fel de vicioase. Pe de o parte, au fost create suspiciuni și teroarea exemplului, care duceau la descompunerea comunităților ostile (un alt obiectiv important și metodă utilizată de Securitatea Ceaușistă), adică fărâmițarea opoziției din România înainte de a se coagula într-o mișcare de masă. De asemenea, supraviețuitorii etichetați în mod eronat ca „bolnavi psihici” și-au văzut viețile afectate pentru totdeauna de stigma și de consecințele acestei etichete.
Cu toate acestea, din anii ‘80, unii dintre aceștia au avut curajul să rupă tăcerea. Datorită acestor curajoși, împreună cu expertiza lui Ion Vianu, organisme internaționale precum Europa Liberă au aflat despre represiunea politică ce avea loc prin metodele psihiatrice în România lui Nicolae Ceaușescu.
Astfel, în emisiunea „Actualitatea Românească” din 27 iulie 1982, Emil Georgescu a transmis de la microfonul Europa Liberă:
„Internarea în azile psihiatrice, tratamentele intenționate cu medicamente menite să îmbolnăvească persoane sănătoase, și nu să trateze pacienți, este o altă metodă utilizată de Securitate. De nenumărate ori, organizația Amnesty International a adus în discuție această practică a Securității române.”
De asemenea, N.C. Munteanu dezvăluia pe 26 noiembrie 1987:
În emisiunea „Povestea vorbei” din 8 aprilie 1987, Virgil Ierunca și Alain Paruit pomeneau de manifestația de la Paris, din acel an, care a strigat „Opriți represiunea psihiatrică”, „Vasile Paraschiv nu e nebun”.
Pe lângă Vasile Paraschiv, ale cărui circumstanțe sunt bine cunoscute, alți opozanți au comunicat în scrisori la Europa Liberă despre suferințele „psihice” provocate de Securitate. De asemenea, Ion Ionescu (ajuns la Chicago) scria despre ele:
Constantin Burlacu, ajuns la New York, relata și el despre experiențele asemănătoare.
Alte cazuri notabile de represiune psihiatrică includ pe Gheorghe Brașoveanu și Iulius Filip, „condamnat la 8 ani în 1982, liberat după aproape 6 ani, internat ulterior într-un spital de psihiatrie. Există în Occident o descriere detaliată a modului barbar în care regimul lui Ceaușescu l-a tratat pe acest apărător al drepturilor omului din România.”
Conștiința profesională și etica i-a îndemnat și pe alți medici psihiatri să refuze acordul cu Securitatea, în ciuda consecințelor severe. Doctorița Aurelia Nistor, din Brașov, a fost „arestată în 1982 pentru că a refuzat să elibereze certificate medicale false care să ateste bolile mentale ale unor persoane cu viziuni politice diferite de cele ale regimului.”
***
Am inclus în cererea de revizuire a achitării torționarilor lui Gheorghe Ursu articolul lui Ion Vianu din revista 22 menționat anterior. Alături de alte probe din același dosar, mărturia profesorului Vianu demonstrează teroarea, mai mult sau mai puțin mascată, prin care Securitatea a reușit să „anihileze” în mare parte opoziția din România anilor ‘70 și ‘80.
Studiile recente bazate pe mărturii și dosare de la CNSAS susțin afirmațiile lui Ion Vianu. Represiunea prin psihiatrie, cu complicitatea unor medici care au încălcat abominabil jurământul, este acum bine documentată. Din dezvăluirile profesorului Vianu rezultă că ascunderea la nivelul Ministerului Sănătății și al altor instituții ale statului român post-decembrist a „dosarului comisiei Romila” se datorează, printre altele, lipsei unei reforme și asanări morale a societății românești post-decembriste, având în vedere că unii dintre medicii compromiși în anii ‘80 au rămas în funcții în democrația noastră așa-zisă. Așa cum Securitatea și informatorii săi au rămas în posturi de vârf în instituții de forță în acești ani, acoperind și mistificând crimele și abuzurile „epocii de aur”, inclusiv cele de la Revoluție.
ANDREI URSU a fost directorul științific al Institutului Revoluției Române din Decembrie 1989. Este membru fondator al Fundației „Gheorghe Ursu”. A publicat lucrările “Tragatori si mistificatori. Contrarevolutia Securitatii in decembrie 1989”, împreună cu Roland O. Thomasson, și în colaborare cu Madalin Hodor, Polirom, 2019, precum și „Caderea unui dictator. Razboi hibrid si dezinformare in dosarul Revolutiei din 1989” (coordonat împreună cu Roland O. Thomasson, și co-autor al altor trei studii). Lucrarea publicată “Scurtul moment al adevărului şi începutul mistificării Revoluţiei: anul 1990”, împreună cu Roland O. Thomasson, este inclusă în „România – de la comunism la postcomunism. Criză, transformare, democratizare.”
