Robert Redford: în carne și oase, așa cum îl percep eu

Moartea lui Robert Redford m-a surprins profund. Nu îmi închipuiam că va părăsi scena vreodată. Marele nume din cinematografie ajunge să se strecoare în viețile noastre, iar arta filmului, deși ușor accesibilă, rămâne învăluită în mister. Când dispar astfel de figuri, pare că se pierde și o parte din noi.

La vârsta de 89 de ani, în 16 septembrie, aproape întreaga comunitate cinefilă poate spune: am crescut cu filmele lui. Dar cum simți că fără el cinema-ul nu va mai fi la fel? Ce îl făcea pe Redford unic, dincolo de talent și de farmecul său fizic?

Pentru mine, Redford a fost, mai presus de toate, un om integru, care a ales miezul în locul strălucirii efemere. Într-o vreme în care o parte din public îl idolatriză pe el, iar cealaltă pe prietenul său, Paul Newman, el a refuzat să se încadreze în roluri de tânăr cuceritor. Nu din teama pentru o carieră mai scurtă, ci pentru că nu dorea să fie absorbit de Uzina viselor.

De aceea s-a distantat oarecum de Hollywood, mutându-se în Utah, în mijlocul unei naturi pe care o considera imprevizibilă și intensă.

Nu dorea să fie doar un bărbat frumos; spre deosebire de Newman, masculinitatea sa nu era o provocare clară, iar Redford a ascuns o moliciune subtilă sub o forță interioară, știind să profite de ea. În aproape orice rol, acea moliciune venea cu un fir de oțel și o nerăbdare de a protesta împotriva consecințelor prestabilite.

A prins și perioada cea mai densă și captivantă a cinema-ului american, anii ’70. Probabil a simțit că ar fi păcat să lase să se piardă acel moment.

Chiar și atunci când interpreta, el părea să se vadă dincolo de personaj, deoarece propriile sale convingeri alimentau aura acelui rol. Chiar și eroii săi negativi păstrau o urmă de integritate, nu cedau în fața compromisurilor, oricât de mari ar fi fost riscurile sociale.

Filme care rezistă trecerii timpului

Un exemplu emblematic este colaborarea din Butch Cassidy and the Sundance Kid (1969), regizată de George Roy Hill — unul dintre filmele cele mai îndrăgite din istoria cinema-ului, un clasic atemporal. Newman și Redford interpretează doi bărbați în afara legii, iar Bolivia devine scară către un final deschis. Pelicula pare aproape existențială: eroii nu pot scăpa de trecut, iar imaginea lor rămâne vie în fața trecerii timpului.

Este unul dintre acele filme care rămân relevante, indiferent de generație.

Redford a ales proiecte aliniate cu valorile sale, promovând ecologia și cinema-ul independent încă dinainte ca acestea să devină normă, iar în 1978 a înființat Sundance Institute, organizând cel mai mare festival de film independent din SUA. A preferat să dea viață proiectelor pe care le considera importante, chiar și atunci când culisele îl avertizau că nu vor avea succes comercial. Unele dintre ele chiar le-a regizat.

Ar merita să readucem în atenție Ordinary People (1980), film premiat cu Oscar pentru cel mai bun lungmetraj, regie semnată de Redford și rol secundar masculin acordat lui Timothy Hutton. Este una dintre cele mai bune reflecții despre familie disfuncțională și despre traume adânci. Nu este doar impecabil din punct de vedere tehnic, ci și profund uman, oferind fiecărui personaj spațiul său de dreptate. Încă o dată, Redford a intuit de dinaintea vremurilor interesul pentru subiecte despre traumă, care astăzi ocupă un loc central în cinema.

Colecția mea de amintiri

Fiecare dintre noi are amintiri despre Redford. Iată care sunt ale mele:

Prima întâlnire cu actorul a venit prin fotografii de colecție, extrem de atrăgătoare pentru tinerii pasionați de vedete, care își formau perimetrul imaginar în jurul acestora. Îmi amintesc cum îi admiram zâmbetul luminos, care părea să exprime deschiderea sa.

Primul film pe care l-am văzut a fost The Electric Horseman, regizat de Sydney Pollack (1979). Eram foarte tânără; nu înțelegeam totul, dar farmecul său a rămas imprimat în mine — era un om care rămânea demn, chiar și în „lupta” cu o lume întreagă.

În All the President’s Men (1976), am înțeles ce înseamnă jurnalismul în forma sa cea mai pură. Redford joacă rolul unui reporter dedicat, în fruntea unei echipe care a expus adevăruri fundamentale. Firea lui era de oțel și nu exista urmă de îndoială sau compromis în motivarea sa.

Nici nu-mi pot imagina alt actor în rolul aviatorului Denys Finch Hatton din Out of Africa (1985). Libertatea lui era atât de clar exprimată încât era imposibil să nu te alături lui — nu doar din perspectiva protagonistei, ci ca o simpatie comună pentru acel tip de aventură. Prezența lui a adăugat un aer nostalgic filmului, făcând ca spațiile deschise să nu se piardă.

În ultimul său film, The Old Man & the Gun (2018), Redford a demonstrat că poate îmbătrâni cu demnitate: calm și natural pe ecran, fără artificii, învățându-ne un sens mai profund al lumii.

La lansare, prestația nu a primit nominalizări Oscar, deși ar fi meritat, iar în ansamblu, Oscarul i-a fost acordat ca o recunoaștere integrală a carierei, în 2002.

Regretatul critic de film Adina Darian l-a scrutat în legătură cu premiile Academiei: premiile sunt o dovadă de apreciere, dar nu pot consuma opera în sine. Redford a împărtășit această idee cu modestie.

Chiar și ca membru AMPAS, el nu a fost mereu un votant în masă la Oscaruri; Hollywoodul nu uită actorii care ies din tipare.

În 2013, regizorul J. C. Chandor i-a oferit unul dintre cele mai frumoase roluri ale carierei, în All Is Lost. La 77 de ani, a acceptat provocarea unui personaj singular pe o scenă în apă, confruntându-se cu întrebări despre supraviețuire și despre motivul de a lupta.

În 2020, pierderea fiului său James, în lupta cu cancerul, a fost un șoc uriaș; nu a fost primul său doliu, pentru că în 1959 a pierdut un alt fiu, Scott, la vârsta de doar două luni. A fost, cu siguranță, un moment de adânc naufragiu.

Singura întâlnire în carne și oase cu Redford a avut loc la Cannes în 2013, după conferința de presă a filmului lui Chandor. M-am înghesuit în mulțimea jurnaliștilor în holul festivalului, înconjurată de frânghii, sperând la un autograf sau o fotografie.

În ciuda agitației, apariția lui a fost mai degrabă discretă: purta Jeanși și cămașă în carouri, era mai scund decât părea pe ecran, iar aureola de vedetă dispăruse. Era doar un bărbat serios, conștient de locul său.

Un actor care nu avea nimic de demonstrat

Într-o lume în care fiecare își dorește să își arate valoarea, Redford nu a avut nimic de demonstrat — nici măcar de apărat — iar această liniște îl detașează de restul.

Este dificil să-l compari cu noile generații de actori și regizori. E ca și cum ai compara un dulap vechi din lemn cu unul modern IKEA: o abundență de idei par epuizate, iar industria este condusă mai mult de profit decât de idei noi. Puțini mai au curajul să se răscoale.

Nu este vorba despre o reverență oarbă: cinema-ul nu mai este același, iar odată cu Redford, o parte din această lume pare să dispară.