Credeam că am fost o mamă bună. Apoi, fiica mea a urcat pe scenă și a spus: „Mamă, tu nu mă iubești!”
Un spectacol de teatru realizat de o trupă de adolescenți de la Colegiul Național „Sfântul Sava”, sub îndrumarea actriței Raluca Botez, se dovedește a fi o sincera deschidere pentru părinți. Este o poveste despre abandon, divorț, abuz, preferințe între frați și despre iubirea care poate vindeca – dacă suntem dispuși să o ascultăm.
„Mama, să nu te superi. Și să nu te îngrijorezi. Noi am depășit deja asta.” Asta mi-a spus fiica mea, Antonia, înainte de a urca pe scenă în spectacolul „NU Academia de Studii Economice”, împreună cu colegii ei de la Colegiul Național „Sfântul Sava”. Nu am fost pregătită pentru ceea ce urma. Nu cred că ar fi putut să mă pregătească, pentru că nimic nu te poate pregăti să vezi cum propriul copil discută deschis despre abandon cu atât curaj și claritate, astfel încât să te simți mic și nesemnificativ în fața puterii sale.
Am știut săptămâni la rând că se pregătește pentru un spectacol de teatru cu Raluca Botez. Totuși, abia în ziua evenimentului (ce a avut loc pe scena Teatrului Excelsior, în cadrul Festivalului Vocea Teatrului Licean Bucureștean) am realizat că nu este un simplu spectacol. Este o mărturisire colectivă. O radiografie a traumei, spusă de adolescenți care nu mai vor să rămână în tăcere.
În ziua spectacolului, am aflat că piesa se intitulează „NU Academia de Studii Economice”. Am înțeles semnificația abia după ce am vizionat spectacolul. Nu este vorba despre diplome, ci despre supraviețuire. Nu este despre carieră, ci despre copilărie. Fiecare copil a avut ocazia să împărtășească o traumă din viața sa, nu ca victime, ci ca eroi.
Am încurajat-o să participe la terapie. Dar abia pe scenă am reușit să o ascult cu adevărat.
Fiica mea a împărtășit experiența abandonului. A relatat despre o perioadă din copilăria ei pe care, deși am încercat să o explic ulterior, nu am șlefuit-o cum ar fi trebuit. Se pare că, oricum, nu a fost de ajutor. La vârsta de trei luni, am decis să mă întorc la muncă pentru a asigura venitul familiei, iar pe ea am lăsat-o la părinții mei, care nu locuiesc în același oraș cu noi. Tot ce am putut oferi la acel moment a fost să-mi organizez timpul astfel încât să petrec o săptămână pe lună alături de ea, de la 3 luni până la 3 ani și 9 luni, când s-a întors acasă.
Citește continuarea.
