Moartea ca adevăr suprem al existenței – Gabriel Liiceanu, editorial dedicat lui Mario Vargas Llosa

De-a lungul existenței mele, am întâlnit oameni pe care simțeam că nu ar trebui să părăsească această lume. Așa cum a menționat cineva, aceștia ar trebui să ceară scuze celor din jur atunci când simt că se apropie de sfârșitul lor, afirmă Gabriel Liiceanu într-un editorial publicat pe Contributors, dedicat memoriei scriitorului Mario Vargas Llosa, care a decedat duminică la 89 de ani.

Un filosof a descris moartea ca fiind „suprema pătimire a omului”. Personajul principal dintr-o nuvelă de Tolstoi moare strigând, realizând în ultimele sale zile că a trăit zadarnic, fără a mai putea nicicum să repare, să reia sau să îndrepte ceva.

A trăit ca „a trăi” și „a muri” în mod obișnuit, în contextul umanității, unde existența devine o rutină: ne naștem, ne dezvoltăm, ne alegem o meserie, ne întemeiem o familie, avem copii, ieșim la pensie și, în final, murim. Dacă viața este trăită astfel, moartea apare inevitabil ca o „supremă pătimire a omului”. Ne încheiem existența în acord cu viața pe care am avut-o.

Însă dacă există o interdependență între viață și moarte, aceasta sugerează că se poate trăi cu bucurie și muri cu demnitate. Aceasta este, cred eu, modul în care a trăit și a murit Vargas Llosa.

El a trăit frumos refuzând să considere suferința ca fiind esența existenței, să creadă că un erou adevărat trebuie să moară într-un mod patetic, din disperare, că pesimismul și deznădejdea conduc la noblețe, sau că idealurile utopice trebuie apărate ca pe un stigmat al ignoranței.

A renunțat la moda comunismului juvenil la timp. De vreme ce nimănui nu îi poate fi negat dreptul de a fi un erou discret, se dovedește că bătălia dintre bine și rău trebuie purtată cu convingerea că ceea ce este urât poate fi corectabil și înfruntat.

Între timp, în anii ’60, când intelectualii de stânga ovacionau comunismul sovietic, Revoluția Culturală a lui Mao și atrocitățile lui Pol Pot (educat la Paris de Sartre), Vargas Llosa a avut curajul de a susține că optimismul, fără a cădea în capcana utopiei „paradisului de după colț”, reprezintă cea mai bună cale de a traversa viața.

Într-o discuție pe care am avut-o cu el despre Chipurile răului în lumea contemporană, Vargas Llosa a spus ceva ce m-a ajutat să depășesc disperarea inspirată de situația din România: „Nici România, nici Peru, nici multe alte țări care trebuie să evolueze, nu vor ajunge la perfecțiune, dar cu toate relele epocii noastre, este în puterea oricărei națiuni să ia o direcție bună, să se îndrepte pe calea corectă, astfel încât într-o zi să devină ceea ce ne dorim. Când mă uit la țara mea și sunt pe punctul de a ceda disperării, îmi amintesc de țări care, odată, erau dictaturi sărace, izolate, înapoiate, cu inegalități economice și sociale uriașe, și care au reușit să se transforme profund în doar două sau trei generații.”

Desigur, ca scriitor, Vargas Llosa a conștientizat puterea imensă a cuvântului și modul în care libertatea, dreptul de a fi diferit și dreptul la nebunie se îmbină. De asemenea, dreptul la genialitate, desigur. Abordând tema morții în preajma ultimelor momente ale vieții, Vargas Llosa a avut puterea de a o descrie cu aceeași măreție și perfecțiune care l-au caracterizat de-a lungul carierei sale.

Vă invit să citiți ultima sa nuvelă, Vânturile, scrisă cu patru ani în urmă, care ridică existența la rangul de a fi un adevăr ultim ce merită descris. Este minunat că ultimul său mesaj către noi (testamentul său) este o reflecție asupra felului în care viața se închide firesc în sine. Cred că rareori cuvântul a reușit să pătrundă cu atâta sinceritate în esența sfârșitului.

Am avut privilegiul de a cunoaște oameni pe care îi consideram că nu ar trebui să moară. Unii afirmă că aceștia ar trebui, atunci când simt că le vine sfârșitul, să ceară scuze celor din jur pentru că îi părăsesc. În jurul lui Vargas Llosa se află milioane de cititori care, poate, cred și ei că, în momentul în care a plecat, le-ar fi cerut scuze. Mă număr printre ei.