Proiectul Ministrului Educației de a introduce două bănci suplimentare în fiecare sală de clasă pentru a îmbunătăți situația economică a țării
După 25 de ani de carieră în învățământ, mă consider privilegiată să lucrez cu copii de gimnaziu. Fiecare zi petrecută în clasă este atât o bucurie cât și o provocare. Recunosc că situația economică actuală impune măsuri de austeritate, unele dintre ele fiind necesare (precum echilibrarea sistemului de burse), în timp ce altele sunt forțate și greu de aplicat (ca în cazul creșterii norme didactice). Cu toate acestea, sunt nelămurită de lipsa de viziune în implementarea acestor măsuri, conform opiniei exprimate de profesoara de limba română, Cristina Cioaba.
Reducerea problemelor la simple calculuri pe termen scurt poate aduce doar soluții temporare, în timp ce pe termen lung riscă să compromită întreaga educație. Cum se poate pretinde că se va menține calitatea educației, dacă se reduce totul la niște cifre?
Recent, mă gândesc constant la cele două bănci pe care Ministrul Educației intenționează să le introducă în fiecare clasă, sperând că acestea vor aduce soluții la criza economică actuală. Conform declarațiilor sale, nu crede că adăugarea a 1-2 bănci în anumite clase reprezintă o problemă majoră.
Și totuși, haideți să analizăm cifrele! În 2020, media elevilor per cadru didactic în România era de 20,3, mult mai mare față de media Uniunii Europene de 13,6. Aceasta a condus la adoptarea unor măsuri corective în noua lege a învățământului din 2023, care a stabilit numărul elevilor dintr-o clasă la: primar între 10-22, gimnaziu între 10-26 și liceu între 15-26. Chiar și cu aceste măsuri, România rămâne peste media europeană.
Un aspect care m-a surprins în declarația ministrului este alegerea cuvintelor. Elevii nu sunt numiți astfel, ci reduși la simple obiecte de mobilier: bănci. Această abordare subestimează complexitatea și importanța fiecărui copil. Este alarmant că o astfel de gândire superficială provine din partea unui specialist în psihologie. Înțelegerea nevoilor fiecărui elev este esențială pentru un act educațional de calitate, iar integrarea elevilor cu cerințe educaționale speciale necesită atenție individualizată. Ministrul nu este conștient de sarcinile suplimentare pe care le implică acest lucru pentru profesori?
Este acesta un semn de disperare? O reacție la o criză economică? Sau poate o lipsă de empatie?
Mă așteptam ca ministrul, având o experiență academică vastă, să abordeze cu seriozitate problemele la nivel universitar. Nu ar trebui să fie dificil de estimat economia care ar putea fi realizată prin reducerea numărului de universități de stat, având în vedere că există peste 50, dintre care unele nu îndeplinesc standardele necesare. Ministrul nu este constient de controversele legate de școlile doctorale și de problemele legate de plagiat?
Câte scaune din aceste universități ineficiente ar putea fi eliminate? Nu cumva acestea sunt instituțiile care ar trebui îmbunătățite, în loc să minimalizeze educația preuniversitară prin adăugarea a două bănci?
Poate că acesta este un alt calcul pe termen lung?
*Articol inițial publicat pe Contributors.
