„În România, nu soliciti ajutor medical. Soliciți îndurare. Aceasta este a doua oară când experiența mea la un spital din București este dezamăgitoare.”
Acum două zile, am fost la Spitalul Floreasca din București din cauza unei dureri severe în zona șoldului, dar am fost lăsată să plec acasă fără un calmant, deoarece „la ortopedie nu se oferă calmante”. Este a doua oară în acest an când familia mea se confruntă cu lipsa îngrijirii adecvate la același spital. Într-o țară în care mamele devin medicii familiilor peste noapte, unde oamenii pierd zile întregi în așteptarea tratamentului și unde bursele sunt reduse „pentru eficiență”, sistemul de sănătate pare a fi o adevărată ruletă rusească, așa cum descrie o cititoare a publicației Totul despre Mame.
Am ajuns la Spitalul Floreasca cu o durere atât de intensă în zona șoldului încât nu mai puteam să calc pe picior. Era evident că sufeream de o criză de sciatică sau de o afecțiune similară – nu sunt medic, dar simt acea durere profundă care te trezește noaptea și te face să speri doar că vei putea sta în picioare. Am fost transportată la ortopedie cu Ambulanța, unde mi s-a realizat o radiografie, iar apoi am fost lăsată cu o simplă recomandare pe hârtie.
Am solicitat un calmant, orice medicament care să mă ajute să îmi pot relua mersul. Răspunsul primit a fost: „La ortopedie nu se administrează calmante”. Dacă doream o injecție, trebuia să încep tot procesul de la zero – să deschid un nou dosar, să completez o nouă fișă, să trec printr-un alt triaj, la camera de gardă de medicină generală, care se află la câțiva pași distanță. Cât de absurd este un sistem de sănătate în care pentru a obține o simplă injecție trebuie să aștepți din nou la coadă și să te înregistrezi, explicând din nou în altă încăpere? Atunci când durerea îți împiedică mișcarea, plimbarea dintr-o parte în alta nu este ceea ce ai nevoie.
Nu cer favoruri. Cer minimul de respect pentru contribuția mea.
Nu cer un tratament preferențial. Nu solicit să fiu tratată cu prioritate. Dar, având în vedere că plătesc lunar pentru sistemul de sănătate, ca toți ceilalți salariați din această țară, nu este prea mult să cer o injecție cu un antiinflamator atunci când corpul meu suferă? Nu este prea mult să mă întreb de ce, într-un spital precum Floreasca, trebuie să aleg între specialitatea care îmi diagnostică durerea și cea care îmi oferă tratamentul? Nu putea nimeni să sune, să întrebe, să cheme un coleg din camera de gardă generală? Răspunsul „nu se poate”, fără a se încerca o soluție, pare mai degrabă o resemnare colectivă decât un act medical de urgență. Ce sistem am creat? Unul în care pacienții sunt împărțiți în „ai noștri” și „ai lor”, chiar în aceleași locații?
Aceasta nu este prima experiență greu de suportat pentru mine. Situația devine tot mai gravă.
